Atacul de la Pearl Harbor a reprezentat o surpriză strategică, tactică și tehnologică pentru SUA
5 (2)

Atacul de la Pearl Harbor a reprezentat o surpriză strategică, tactică și tehnologică pentru SUA

Ca țară membră a Antantei în Primul Război Mondial, Japonia a primit din partea Ligii Națiunilor mandatul asupra fostelor teritorii germane din Pacific și a concesiunilor germane din Provincia Shandong, China. În 1931, Japonia a invadat Manciuria, o regiune bogată în resurse din China și a creat statul marionetă Manchukuo, în 1932. În urma criticilor din partea țărilor occidentale venite ca urmare a acțiunilor și atrocităților comise în regiune, Japonia s-a retras din Liga Națiunilor.

Începând cu 1934, Japonia a declanșat o campanie agresivă de spionaj împotriva SUA. Până în 1941, prin intermediul rețelelor de spionaj, campania a realizat o enciclopedie de 200 de pagini referitoare la capabilitățile forțelor navale americane. Un cerc de spionaj acționa în Honolulu și supraveghea baza navală Pearl Harbor, în timp ce o stație de monitorizare de pe Insula Kwajalein, aflată sub controlul japonezilor, urmărea patrulele aeriene din jurul insulelor Hawaii. Această stație de monitorizare a fost deosebit de utilă în planificarea itinerarului flotei japoneze către insulele Hawaii, în decembrie 1941.

Rapoartele cercului de spionaj din Honolulu referitoare la adâncimea portului Pearl Harbor și lecțiile însușite în urma raidului aerian efectuat de britanici asupra bazei flotei italiene de la Taranto (11-12 noiembrie 1940) i-au determinat pe japonezi să adapteze aripioare de lemn la torpila standard Koku Gyorai Type 91. Torpila modificată, lansată din avioanele torpiloare, a fost testată cu succes în ape de doar 12 metri adâncime în cadrul exercițiilor desfășurate între ianuarie-septembrie 1941. Surprinzător, potrivit unor materiale declasificate, aparent, japonezii au decriptat codurile diplomatice americane și britanice, nu însă și pe cele militare.

Atacul de la Pearl Harbor

Atacul de la Pearl Harbor a reprezentat o surpriză strategică, tactică și tehnologică pentru SUA
Înainte de atacul de la Pearl Harbor, decidenții politici și militari americani credeau cu tărie și considerau că ar fi imposibil pentru Japonia să atace o bază bine protejată și situată la distanță mare de teritoriul propriu. Această politică eronată a contribuit enorm la surprinderea realizată de japonezi și lipsa măsurilor adecvate de avertizare și pregătire a forțelor americane. Din perspectiva japoneză, o lovitură preventivă împotriva flotei americane dislocate în Hawaii reprezenta preludiul oricărei acțiuni în forță către regiunea Asiei de Sud-Est și bogatele sale resurse atât de necesare Imperiului nipon. În 1941, înainte de impunerea embargoului petrolier american, Japonia primea din SUA 85% din cantitatea totală de petrol.

SUA dispuneau de puține informații referitoare la capabilitățile și acțiunile probabile ale forțelor japoneze la momentul atacului, deoarece serviciile sale de informații erau dezorganizate și insuficient pregătite și dotate. Structurile de informații primitive și parohiale ale forțelor terestre, navale și ale Departamentului de Stat erau subfinanțate, aveau specialiști puțini și erau atenți asupra evenimentelor dramatice care se derulau în Europa.

Cu toate acestea, în 1936, Serviciul de interceptare al forțelor terestre americane – SIS (Signal Intelligence Service) a spart principalul cod diplomatic japonez denumit „Roșu”. În martie 1939, codul a fost modificat și denumit „Purple” (Violet), care a fost spart pe 20 septembrie 1940. Așa a apărut numele de cod „MAGIC”, după ce analiștii SIS au fost supranumiți „magicieni” pentru performanța obținută. Succesul SIS în spargerea codului diplomatic japonez a dus la competiție acerbă cu serviciul omolog din cadrul forțelor navale pentru responsabilitățile asupra decriptărilor și raportărilor. Succesul obținut în urma spargerii codului diplomatic a avut efectul ironic de distragere a atenției de la mult mai importantul cod pentru operațiuni navale – JN-25. În 1940 s-a înregistrat un succes parțial împotriva codului JN-25, dar în decembrie 1940 a fost introdusă noua variantă JN-25b.

La rândul lor, sovieticii au reușit să spargă codurile diplomatice japoneze către sfârșitul anilor `30, prin intermediul soției de origine rusă a unui diplomat nipon, Kozo Izumi (1890-1956), recrutată de NKVD. Acesta a fost șantajat în urma unei capcane sentimentale, alegând dragostea pentru femeia iubită în locul dragostei pentru țară, furnizând sovieticilor manuale criptografice și cheile de codare.

Un studiu detaliat elaborat ulterior de NSA a dezvăluit că eșecul în spargerea codului JN-25 s-a datorat numai lipsei de resurse. Practic, numai lipsa personalului și a echipamentelor performante a împiedicat forțele navale să decripteze codul JN-25 în lunile critice dinainte de Pearl Harbor. Din 1939, doar două persoane se ocupau de problemă, câteodată cinci. Până la sfârșitul anului 1941, numărul a crescut la opt. Mai târziu, când codul a fost spart, decriptările JN-25b au dezvăluit mai mulți indicatori ai unui atac surpriză care urma să fie executat de șase portavioane asupra unei flote din „nordul Pacificului”.

Personalului SIGINT (SIGnal INTelligence – n.r.) din cadrul US Navy urmărea acțiunile și deplasările flotei japoneze prin analiza traficului radio. Rețeaua de monitorizare a comunicațiilor japoneze dispunea de stații în Corregidor, Guam, Pearl Harbor, Dutch Harbor în Insulele Aleutine, Samoa și Insula Midway. Cu toate acestea, în noiembrie și decembrie 1941, rapoartele de analiză a traficului au fost transmise prin poștă la Washington și astfel erau valorificate cu o întârziere de două sau chiar trei săptămâni. Realizând că americanii le monitorizau comunicațiile, japonezii au destinat operatori pentru a genera trafic radio fals în scopul inducerii în eroare a personalul american care le monitoriza transmisiunile că navele din gruparea operativă care navigau pentru a ataca Pearl Harbor se aflau în apele teritoriale.

Capacitatea japonezilor de a ataca aerian o bază navală ca Pearl Harbor, situată la mare distanță de bazele proprii și folosind torpile adaptate la apa mică a portului, a fost subestimată în multe privințe. Paradoxal, la începutul anului 1941, după atacul britanic asupra flotei italiene din baza Taranto din noiembrie 1940, mai mulți ofițeri din cadrul US Navy au analizat posibilitatea unui atac aerian cu torpile asupra Pearl Harbor, decolate de pe portavioane, dar concluziile acestora nu au avut vreun impact asupra gradului de avertizare și pregătire a forțelor din Hawaii.

Atacul de la Pearl Harbor a reprezentat o surpriză strategică, tactică și tehnologică pentru SUA

Filipinele și Asia de Sud-Est

Înaintarea japoneză către Asia de Sud-est a fost dictată de nevoia obținerii de resurse naturale și materiale. Imperiul nipon a atacat Filipine și Malaezia pe 8 decembrie 1941. Deși a beneficiat de câteva ore de avertizare în urma atacării de către japonezii a bazei de la Pearl Harbor, confuzia a paralizat acțiunile americane din Filipine. Generalul MacArthur era convins că japonezii nu vor ataca mai devreme de aprilie 1942 și va fi timp suficient pentru terminarea fortificațiilor și a măsurilor defensive planificate de către forțele terestre. Optimismul iresponsabil al lui Mac Arthur a condus la distrugerea în primele raiduri aeriene japoneze a jumătate din aviația de sprijin a forțelor terestre.

Simultan, forțele japoneze au invadat Malaezia Britanică. Unitatea 82 însărcinată cu spionajul în cadrul Ministerului nipon al Apărării descoperise că fortificațiile puternicei baze aeronavale din Singapore erau orientate spre mare, iar „fortăreața inexpugnabilă” era vulnerabilă la un atac de pe uscat.

Ca și americanii, și britanicii au subestimat capabilitățile japoneze și, sub influența propriilor prejudecăți, au ignorat informațiile interceptate prin SIGINT. Planul strategic al britanicilor prevedea o avertizare timpurie care să permită Royal Navy să întărească la timp forțele din Extremul Orient. Pe 10 decembrie 1941, avioane japoneze de bombardament și torpiloare decolate de la baze terestre au scufundat cuirasatul HMS Prince of Wales și crucișătorul greu HMS Repulse în largul Peninsulei Malaya. Singapore a căzut pe 15 februarie 1942, iar Indiile de Est olandeze pe 9 martie 1941.

În ianuarie 1942, japonezii au atacat insulele Pacificului de Sud administrate de Australia, începând cu un asalt asupra orașului Rabaul, Noua Britanie. De acolo, au înaintat spre nordul Noua Guinee și în Insulele Solomon pentru a întrerupe liniile de comunicații din SUA către Australia și Noua Zeelandă.

Lasă un comentariu
Votează articolul!
[Total: 2 Average: 5]
(Visited 41 times, 1 visits today)