J.R.R. Tolkien, numele complet fiind John Ronald Reuel Tolkien, s-a născut la data de 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein, Africa de Sud.
La vârsta de 4 ani, alături de mama și fratele său mai mic, Tolkien s-a stabilit în apropiere de Birmingham, Anglia, după ce tatăl său, manager de bancă, a murit în Africa de Sud. În 1900, mama lui Tolkien s-a convertit la religia romano-catolică, credință la care s-a devotat și fiul său cel mare. După moartea sa din 1904, cei doi fii au devenit pupilii unui preot catolic.
Patru ani mai târziu, Tolkien s-a îndrăgostit de un alt copil orfan, Edith Bratt, care avea să-i inspire personajul fictiv Lúthien Tinúviel. Însă, tutorele său nu era de acord, iar Tolkien nu a putut să o ceară de soție pe Bratt până când nu a împlinit vârsta de 21 de ani. Între timp, Tolkien a urmat cursurile Școlii Regele Edward din Birmingham și Colegiul Exeter din Oxford.
În timpul Primului Război Mondial, Tolkien a participat la Bătălia de pe Somme. După armistițiu, Tolkien a făcut parte din personalul care lucra la Dicționarul Oxford al limbii engleze (atunci numit Noul Dicționar al limbii engleze).
Tolkien a fost influențat de dragostea pentru mituri și legende
Pentru cea mai mare parte a vieții sale adulte, Tolkien a predat limba și literatura engleză, specializându-se în engleza veche și medie, la Universitățile Leeds și Oxford. Fiind adesea ocupat cu îndatoriri academice și lucrând ca examinator pentru alte universități, Tolkien a produs puține publicații științifice, Totuși, acestea au fost influente.
În viața privată, Tolkien își petrecea timpul scriind povești fantastice, adesea întunecate și triste, ce aveau loc într-o lume creată de el. Tolkien a elaborat acest „legendarium”, care în cele din urmă a devenit Silmarillion, în mare parte pentru a oferi un mediu în care să existe limbi „ elfilor” pe care le inventase chiar el, potrivit Britannica.
De asemenea, Arda și Pământul de Mijloc au apărut din dorința lui Tolkien de a spune povești, fiind influențat de dragostea pentru mituri și legende. Pentru a-i distra pe cei patru copii ai săi, Tolkien a elaborat povești mai ușoare, pline de viață și adesea de umor.
Cea mai lungă și mai importantă dintre aceste povești, începută în 1930, a fost Hobbitul, un roman de fantezie pentru copii despre un „hobbit” iubitor de confort (o rudă mai mică a omului) care se alătură unei misiuni de recuperare a comorii unui dragon. În 1937, romanul Hobbitul a fost publicat, cu poze făcute chiar de autor. Romanul a fost atât de popular încât editorul său a cerut o continuare. Rezultatul a fost Stăpânul Inelelor și a apărut 17 ani mai târziu, fiind capodopera lui Tolkien. Câteva elemente din Hobbitul, în special un inel magic, au fost împrumutate. Însă, Stăpânul Inelelor a fost și o extensie a poveștilor Silmarillion ale lui Tolkien.
Stăpânul Inelelor nu este o trilogie
În ciuda afirmațiilor făcute de unii critici, Stăpânul Inelelor nu a fost scris special pentru copii și nici nu este o trilogie, deși romanul este deseori publicat în trei părți: Frăția Inelului, Cele Două Turnuri și Întoarcerea Regelui. Romanul a fost împărțit inițial pentru că era foarte lung, dar și pentru a reduce riscul în cazul în care nu s-ar fi vândut. De fapt, romanul a fost extrem de popular.
Spre sfârșitul vieții, Tolkien nu a reușit să finalizeze Silmarillion, colecție de povești care precedă Stăpânul Inelelor. Astfel, fiul cel mic al autorului, Christopher, a editat și publicat cartea postum în 1977.
27 de exemplare ale cărţilor au fost folosite pentru scrierea scenariului. Unele au fost folosite pentru sublinieri, altele pentru note, iar unele doar pentru a le fi rupte paginile cu evenimentele ce nu aveau să se regăsească în film.
Ideea de a începe cu o scenă de luptă le-a fost inspirată lui Peter Jackson şi colegilor săi de seria James Bond, ale cărei filme au, înaintea genericului de început, o scenă de urmărire sau o confruntare a agentului 007 cu vreun inamic de-ai săi.
Toţi actorii care interpretează hobbiţi în film poartă peruci, cu o singură excepţie: Billy Jackson (chiar fiul lui Peter Jackson), ai cărui zulufi blonzi erau cât se poate de potriviţi pentru mititelul hobbit jucat de el în prima parte a seriei.
Portretele părinţilor lui Bilbo, aşezate deasupra şemineului în Bag End, căsuţa eroului, sunt de fapt imagini procesate ale lui Peter Jackson şi Fran Walsh, soţia regizorului, scenarista seriei, producătoare şi compozitoare.
Pentru că metalul topit este foarte greu de realizat credibil pe calculator, scenele în care goblinii lui Sauron meşteresc arme pentru armata acestuia au fost filmate într-o topitorie reală, plină de cazane cu metal topit. Goblinii din respectivele secvenţe sunt de fapt chiar fierari obişnuiţi, îmbrăcaţi în costume de goblin pentru filmări.
Pentru scenele cu fortăreaţa lui Sauron, Barad-dur, s-a folosit o “miniatură” de aproximativ cinci metri înălţime. Dimensiunea considerabilă a altor obiecte de recuzită i-au făcut pe membrii echipei să le denumească “bigatures”, adică “mărituri”. De exemplu, “miniatura” folosită pentru Orthanc ar fi umplut o întreagă parcare.
În cameo-ul său din Frăţia Inelului, Peter Jackson are în mână un morcov şi nu o pipă. Regizorul a încercat să tragă câteva fumuri, dar i-a venit imediat rău, de unde şi ideea hobbit-ului nefumător.
Filmările la secvenţa în care Frodo şi Arwen sunt urmăriţi de Nazgul, călăreţii negri ai lui Sauron, au fost oprite de inundaţiile din Queenstown. În pauză, Liv Tyler şi ceilalţi membri au echipei au ajutat la construirea barajelor din jurul oraşului.
Ţipetele celor nouă Nazgul sunt bazate pe sunetele scoase de Fran Walsh, scenarista şi producătoarea seriei, după ce aceasta s-a trezit într-o dimineaţă cu o infecţie în gât.
Inelul folosit pentru prim-planuri avea de fapt 16 centimetri în diametru.
Sabia lui Gandalf, Glamdring, nu străluceşte în întuneric în timpul luptelor din Minele din Moria din cauza unor reduceri de buget, a dezvăluit Peter Jackson.
Tărâmul elfilor, pădurea Lothlorien, a fost filmată într-o pădure numită Paradis. Copacii gigantici din secvenţele din Lothlorien erau de fapt falşi, făcuţi din cauciuc.
Scena cu protagoniştii îndureraţi de moartea lui Gandalf a fost filmată înainte ca Ian McKellen să fi pus vreodată piciorul pe platouri.
Câteva dintre săgeţile lui Legolas au fost create pe calculator pentru că Orlando Bloom nu putea trage convingător de repede cu arcul.
Pe durata părţilor a doua şi a treia Aragorn (Viggo Mortensen) poartă mănuşile din zale ale lui Boromir, în semn de omagiu pentru prietenul său mort.
Actorul Brad Dourif a trebuit să-şi radă sprâncenele pentru rolul lui Wormtongue, sfetnicul vândut forţelor întunecate. Pentru că scenele sale au fost filmate în mai bine de doi ani, Dourif a trebuit să renunţe la sprâncene de cinci ori.
Când Gandalf cel Alb apare pentru prima oară, specialiştii în efecte speciale au adăugat ochii lui Christopher Lee şi au folosit mostre cu vocea legendarului actor, pentru a da impresia că apariţia ar putea fi de fapt Saruman.
Pentru o scenă neinclusă în niciuna dintre versiunile apărute până acum, Viggo Mortensen şi-a ras barba: trebuia să interpreteze un Aragorn tânăr, la prima sa întâlnire cu frumoasa Arwen.
Weta Workshop a creat nu mai puţin de 48.000 de piese de armură pentru cele trei părţi ale seriei.
Poarta întunecată din Mordor apare în film sub forma a două porţi care se deschid. Cauza acestei îndepărtări de la roman este o greşeală de tipar descoperită prea târziu în scenariul trimis departamentului de scenografie.
Banner WhatsApp Tatăl fondator Benjamin Franklin cunoștea mai bine decât majoritatea beneficiile autoeducației. În 1727, a înființat grupul de discuții din…