Misterul mortii lui Stalin. A fost victima terorii pe care el insusi o instituise.

În noaptea de 27 spre 28 februarie 1953, după ce a văzut, pentru a nu ştiu cîta oară „Lacul lebedelor“, la Teatrul Bolşoi, Stalin s-a întors la birou, unde a lucrat până la trei dimineaţa. La 28 februarie 1953, după ce a vizionat un ﬁlm în apartamentul său de la Kremlin, împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, merge la vila de la Kunţevo, unde întîrzie cu oaspeţii la un dineu prelungit, pînă la patru dimineata. După plecarea musaﬁrilor, Stalin spune gărzilor că merge să se culce. Ritmul de viaţă al dictatorului era intrat de mult în legendă. Se culca spre dimineaţă, pentru a se trezi spre după-amiază.

La 1 martie, pe la şase după amiaza, gărzile se neliniştesc. Deşi Stalin ar fi trebuit să se trezească deja, nici un zgomot nu se aude în dormitor. Nimeni nu îndrăzneşte să intre să vadă ce s-a întâmplat. După îndelungi ezitări, abia pe la ora 22, adjunctul intendentului vilei, P. Lozgatşev, îşi ia inima în dinţi şi merge să vadă ce s-a întâmplat. Scena e descrisă de Lilly Marcou, în volumul, apărut şi în româneşte, Stalin. Viaţa privată: „Cînd a intrat, cu inima în dinţi, în mica sufragerie, a fost izbit de un tablou îngrozitor. Stalin era prăbuşit pe podea, aproape de masă, pe jumătate întins, sprijinindu-se disperat în coate. Nu-şi pierduse cunoştinţa, însă nu mai putea să vorbească. Cât timp să fi stat oare în acea poziţie? Cert este că a fost victimă a comportamentului nefiresc al celor din jurul lui, comportament pe care tot el îl impusese. Lozgatşev a început să tremure ca o frunză şi nu a facut decât să-l întrebe, stupid: «Ce aţi păţit, tovarăşe Stalin?». Acesta nu mai putea să articuleze nici un cuvânt; a răspuns doar printr-un «s».

Lozgatşev a observat lângă Stalin, pe covor, «Pravda» şi ceasul lui cu lanţ. Pe masă era un pahar şi o sticlă cu apă minerală. Oare Stalin a avut criza în timp ce se îndrepta către masă să-şi ia ziarul şi paharul cu apă, uitându-se la ceas? Prin telefonul de interior, agentul i-a chemat în ajutor pe Staroţin şi Tukov, ca şi pe servitoarea Matriona Butusova. Încă o întrebare stupidă: «Tovarăşe Stalin, vreţi să ﬁţi ridicat pe canapea?» Printr-o mişcare schiţată a capului, acesta l-a făcut să înţeleagă că da. Cu multe eforturi, l-au instalat pe canapeaua din sufrageria mică şi şi-au dat seama, în sfârşit, că trebuia chemat de urgenţă un medic, cu atât mai mult cu cât Stalin stătuse în starea aceea ore întregi. Le-a dat de înţeles că îi este frig”.

Urmează o bâlbâială incredibilă. Şeful gărzii sună la şeful KGB, Ignatiev. În locul deciziei necesare, acesta îi spune să-l caute pe Beria, singurul care-şi putea asuma o hotărâre. Rămaşi de capul lor, cei din gardă îl mută pe Stalin din sufragerie într-o cameră vecină, unde dormea de obicei. „Gravă eroare“ – cum scrie autoarea – , cea de a mişca din loc victima unui atac cerebral. În disperare de cauză, şeful gărzii apelează la Malenkov. Acesta îi spune c-o să-l sune el după ce-o da de Beria. Peste o jumătate de oră, şeful gărzii primeşte răspunsul de la Malenkov: nu l-a găsit pe Beria, să-l caute el.

Mai trec 40 de minute. Nimeni nu dă de Beria. În fine, telefonul zbârnie. La celălalt capăt al ﬁrului, Beria: „Nu spuneţi nimănui nimic, nu chemaţi pe nimeni”. Seful gărzii nu poate apela la un medic. Singurul care l-ar fi putut salva pe Stalin. Pe la 3 noaptea, se aud zgomote de roţi. Nu, nu era medicul. Sosesc Beria şi Malenkov. Fără a se apropia de Stalin, Beria conchide că dictatorul n-are nimic: „Doarme, să nu fie deranjat”. Zadarnic cei din gardă susţin că Stalin a avut un atac cerebral. Beria şi Malenkov se răsucesc pe călcâie şi ies din salon. Nemulţumit, Beria îl muştruluieşte pe Staroţin pentru c-a alertat atâta lume.

După plecarea celor doi, gărzile rămân mai departe lângă bolnav. Se face 7 dimineaţa. Nici un semn, nici un medic. La 7.30, apare Hruşciov. Nu cu un doctor, cum era de aşteptat, ci cu anunţul că va veni un doctor.

În fine, la 2 martie, între 8.30 şi 9 dimineaţa, îşi fac apariţia vreo zece medici de la Kremlin. Toţi profesori sau academicieni. Prea târziu însă: „Trecuseră însă douăsprezece-paisprezece ore în care nu se făcuse nimic! Într-un mic salon, a început să se ţină un consiliu medical permanent. Foarte îngrijoraţi de gravitatea situaţiei, cu gesturi precipitate, medicii au reuşit cu greu să-i scoată cămaşa lui Stalin pentru a-l consulta. Au trebuit să o taie cu foarfecele. Diagnosticul era categoric: hemoragie cerebrală.

Ajutorul venea târziu, nu se mai putea face mare lucru. I s-au aplicat lipitori, i s-au fãcut injecţii cu camfor, a fost ajutat să respire cu baloane de oxigen. I s-au fãcut de asemenea electrocardiograme, înainte de radiograﬁile plămânilor. Trebuia încercată o intervenţie chirurgicală? Prea târziu! Nici un chirurg nu şi-ar fi asumat acest risc, cu atât mai mult cu cât, pentru a-i speria, Beria nu înceta să le spună: «Sunteţi siguri că puteti garanta viaţa tovarăşului Stalin?»

Toţi aceşti medici erau nişte somităţi, însă nici unul dintre ei nu-l îngrijise înainte pe Stalin: a fost căutat dosarul lui medical pentru a se vedea ultimele observaţii facute de academicianul Vinogradov – medicul arestat era singurul care cunoştea starea sănătăţii bolnavului. Nu a fost găsit. A fost descoperit mai târziu, din păcate prea tirziu, în spitalul Kremlinului.

Din 2 până la 5 martie 1953, a fost agonia. Iat-o descrisă de către aceeasi Lilly Marcou: „Vestea bolii lui Stalin începuse să se împrăştie. Telefoanele sunau fără încetare. Numeroşi medici şi profesori se ofereau voluntari. Unii insistau, ﬁind convinşi că pot să-l salveze. S-au primit chiar şi telefoane din străinătate. Însă, pe măsură ce trecea timpul, starea lui Stalin se înrăutăţea. Membrii Biroului Politic îl vegheau pe rând. Molotov şi Mikoian fuseseră şi ei chemaţi, deşi nu mai făceau parte din conducere. Din timp în timp, Stalin deschidea ochii, făcea eforturi pentru a-şi mişca buzele, fără să se înţeleagă prea bine ce voia să spună. Imediat ce manifesta cel mai mic semn de luciditate, Beria se apropia de el şi îi săruta mâna.

Pe 5 martie, pulsul a început să-i scadă. La un moment dat, Beria s-a apropiat de pat şi i-a spus: «Spuneţi-ne ceva, tovarăşe Stalin. Toţi membrii Biroului Politic sunt aici”. Voroşilov l-a tras pe Beria de mânecă şi i-a spus şoptit: «Ar fi mai bine să-i vorbească nişte oameni de-ai casei; poate că-i recunoaşte mai uşor”. Istomina s-a apropiat de Stalin, însă acesta îşi trăia ultimele clipe. Şi-a pus capul pe pieptul lui şi a început să urle aşa cum fac femeile din popor în faţa morţii“.

Asemenea altor istorici, autoarea franceză din care am citat împărtăşeşte teza morţii lui Stalin ca fiind rezultatul unui complot. Unii susţin varianta asasinatului pur şi simplu. Alţii, pe cea a atacului cerebral provocat de un conflict violent cu echipa condusă de Kaganovici. Lilly Marcou sugerează uciderea prin ceea ce s-ar putea numi non-asistenţă. Beria s-a străduit din răsputeri să amâne intervenţia salvatoare. Toate ipotezele sunt posibile. Cum la fel de bine sunt hazardate. Un lucru e însă sigur: asasinat prin non-asistenţă sau mort pur şi simplu, Stalin a fost victima propriului cult al personalităţii.

Dacă n-ar fi fost Dumnezeul întrupat, Idolul, Statuia răsuflătoare, dacă ar fi fost un om normal, sau măcar conducătorul unei ţări democratice, el ar ﬁ avut şanse de supravieţuire. Indiferent că Beria l-a lăsat să moară sau că, pur şi simplu, acesta şi-a pierdut capul, cert e că, într-un alt caz, cel al unui om normal, garda şi-ar fi permis să pună mâna pe telefon şi să anunţe un medic fără să clipească. Cel căzut pe podele era însă Stalin. Şi gândul că muribundul era EL, Zeul, i-a paralizat pe toţi. De aici teama celor din gardă de a intra, deşi realizau că ceva nu e în regulă. De aici aiuritorul carusel al telefoanelor. Pentru a chema pur şi simplu un medic, se simţea nevoia unei aprobări la cel

mai înalt nivel. Stalin era atât de înfricoşător, încât nimeni nu şi-a permis un gest normal, omenesc: gestul care l-ar fi salvat.

sursa: Dosarele istoriei, an III, nr. 4 (20), 1998