Chestorul („cel care pune întrebări”) a fost cel mai vechi și cel mai jos serviciu de pe cursus honorum, sau „calea de onoare” în Roma antică. Considerat o piatră de temelie pentru o funcție superioară în guvernul roman, îndatoririle chestorului variau de la administrarea proprietăților publice și supravegherea trezoreriei până la colectarea taxelor și recrutarea în provincii, printre alte sarcini.
La fel ca toți ceilalți magistrați, chestorul era neplătit, lăsând intrarea în funcție doar celor puțini care aveau o sursă alternativă de venit. Cu toate acestea, a servit în continuare drept poartă de intrare pentru mulți tineri romani care își doreau o viață în politică. Deși inițial flexibilă, scara a fost codificată de Lex Villia Annalis din 180 î.Hr., care a stabilit vârsta minimă de intrare în fiecare birou. Codul avea să fie confirmat ulterior de comandantul și dictatorul roman Sulla în jurul anului 82 î.Hr.
Originile chestorului
Chestorul sau quaestores parricidii a existat mai întâi sub domnia regilor și i s-au acordat puteri judiciare: urmărirea penală a cazurilor de omor și funcția de inspector de poliție. Poziția a continuat să existe într-o oarecare măsură în Republica Romană, dar a dispărut treptat până în secolul al II-lea î.Hr. În timpul Republicii Romane s-au introdus noi oficii: edilul supraveghea piețele, cenzorul înregistra cetățenii și soldații, pretorul slujea ca funcționar judiciar și comandant militar secundar și, în sfârșit, chestorul administra proprietățile și trezoreriile publice.
La întemeierea Republicii, existau doar doi chestori – quaestores aerari – câte unul era repartizat fiecăruia dintre cei doi consuli. Cu un personal de cărturari, ei au fost puși în controlul vistieriei sau aerariumului sub supravegherea Senatului roman. Trezoreria controla toate documentele de stat atât financiare, cât și nefinanciare. Tezaurul principal, aerarium Saturni, era situat la poalele dealului Capitolin din Roma.
Deși existau excepții, majoritatea indivizilor intrau în Senatul Roman prin biroul chestorului, primind automat un loc în Senat la numire. Acest prim pas pe cale a fost realizat de obicei în jurul vârstei de 30 de ani – așa cum prevede legea – după ce a servit în armata romană timp de cel puțin zece ani. Următorul pas a fost edilul la 38 de ani, care supraveghea întreținerea publică: drumurile romane, alimentarea cu hrană și apă și jocurile. Pretorul, la fel ca consulul, avea puterea imperium și, la vârsta de 43 de ani, deținea atribuții judecătorești, deținând atât jurisdicția civică, cât și cea provincială. După urcarea lungă, un individ a fost pregătit să prezinte un consul.
Atribuții extinse
După 447 î.Hr., chestorul a fost ales de adunarea tribală, comitia tributa. Odată cu venirea plebeilor la putere sub autoritatea Legii celor Douăsprezece Tabele, s-au adăugat încă doi chestori, ridicând totalul la patru: doi dintre chestori au slujit ca intendenți pentru cei doi consuli când se aflau pe teren, în timp ce ceilalți doi au rămas în Roma pentru a supraveghea afacerile financiare ale trezoreriei. Sub Sulla (138-78 î.Hr.), numărul chestorilor a fost mărit la 20, iar pentru a se adapta acestei creșteri, el a mărit și dimensiunea Senatului. Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) a ridicat numărul chestorilor la 40; cu toate acestea, fiul său adoptiv și succesorul său, împăratul roman Augustus (r. 27 î.Hr. până la 14 EC) a returnat-o la 20 de ani. Sulla a reafirmat că vârsta minimă pentru un chestor să fie de 30 de ani, conform legii, dar Augustus a redus-o la 25 de ani și a transferat alegerea chestorului la Senat. O altă schimbare majoră din primele zile ale Imperiului Roman a fost numirea a doi chestores Augusti pentru a servi ca mesageri pentru împărat, păstrându-și totuși responsabilitățile financiare.
Pe măsură ce noi teritorii au fost adăugate Republicii, au devenit necesare schimbări majore în guvernele provinciale. Când Sicilia, Corsica și Sardinia au fost achiziționate de la Cartagina în urma primului război punic (264-241 î.Hr.), un pretor a fost desemnat să servească drept guvernator, în timp ce un chestor l-a însoțit și a supravegheat colectarea taxelor și a recrutat soldați pentru a servi în armata romană. Nu a fost oferită nicio birocrație provincială suplimentară. Acest concept ar servi drept model pentru toate guvernele provinciale din Republică. Deși majoritatea chestorilor au slujit doar un an, un chestor desemnat unui magistrat provincial a servit adesea cel puțin doi ani, uneori trei. Dacă magistratul lipsea din orice motiv, se aștepta ca chestorul să-și asume comanda ca pro praetore sau trimis al împăratului.
Chiar și după ce timpul său ca chestor s-a încheiat, el a rămas legat pe viață în credință (fides) de fostul său comandant. Conturile sale financiare puteau fi folosite ca probe într-un proces pentru a recupera sau a asigura despăgubiri pentru dobândirea ilegală de bani sau proprietăți de către un roman. Președinte de un pretor, până în 70 î.Hr., juriul era format dintr-o treime senatori, o treime călărie și o treime tribuni aerarii. Ocazional, un chestor ar putea fi tentat să-și judece propriul comandant pentru a-și avansa cariera.
Cato, Cezar și Cicero
Doi dintre cei mai proeminenți oameni de stat ai Republicii aveau chesturi distinse: Porcius Cato (Cato cel Tânăr, 95-46 î.Hr.) și Iulius Caesar. Cato a fost desemnat să supravegheze trezoreria. Înainte de vremea lui Cato ca chestor (69 î.e.n.), mulți chestori și-au neglijat responsabilitățile și le-au permis funcționarilor/scribilor să gestioneze documentele și activitățile zilnice ale trezoreriei. Cato, însă, a văzut-o altfel; timpul său în funcție a fost numit un coșmar. După ce a studiat în prealabil obligațiile chestorului și scopul vistieriei, a cerut cărturarilor să-i arate conturile, pe care le-a revizuit cu tenacitate, constatând erori – unele au fost făcute din ignoranța scribului, în timp ce altele au fost deliberate. A găsit datorii neîncasate și documente falsificate (chiar și decrete senatoriale).
Deși se considera un prieten, Cicero a scris că vigilența lui Cato asupra vistieriei a fost dusă până la încăpățânare. El le-a oferit fără milă funcționarilor despre contabilitate necorespunzătoare și neglijentă și proceduri inadecvate și a adus acuzații împotriva multor nobilimi romane care datorau bani statului. Scribii găsiți vinovați de abatere au fost demiși sau urmăriți penal. Instanțele au fost pline de cazuri noi și a trebuit să fie numiți judecători speciali. Sub controlul său, reputația trezoreriei pentru eficiență și corectitudine a crescut.
Spre deosebire de Cato, Caesar, care s-a întâmplat să fie unul dintre judecătorii care au ascultat cazurile lui Cato, a obținut o misiune străină în Spania Mai departe. Cezar a profitat de timpul petrecut în Spania, pregătindu-se pentru viitorul său politic. În timpul său ca chestor, a slujit sub guvernatorul Antistius Vetus. Poziția lui era plictisitoare; a călătorit din oraș în oraș, ocupându-se de plățile impozitelor, judecând cauze și soluționând dispute, dar ia dat ocazia să se facă cunoscut printre provinciali. Odată cu misiunea sa de chestor, în 67 î.Hr., Cezar și-a atins primul obiectiv semnificativ: un loc în Senat.
Un alt chestor de remarcat a fost omul de stat roman, oratorul și filozoful stoic Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.). La începutul carierei sale, a provocat mânia dictatorului roman Sulla și a ales să părăsească Roma pentru a studia filozofia la Atena. În 78 î.Hr., Sulla a murit, iar până în 77 î.Hr., Cicero se întorsese la Roma cu bunele intenții de a-și reconstrui cariera juridică și de a iniția o campanie pentru a candida la alegeri pentru o chestură. În 75 î.Hr., a câștigat alegerile și a fost unul dintre cei doi chestori staționați în Sicilia. Dobândită după primul război punic, Sicilia a fost un important furnizor de cereale pentru Roma. Atribuțiile lui Cicero includ calcularea prețului cerealelor și a cantității și prețului surplusului. În 74 î.Hr., Cicero s-a întors la Roma, câștigând respectul celor din Sicilia și Roma. Și, ca și în cazul lui Caesar, adevăratul punct de a fi chestor era intrarea în Senat. Cicero credea în onestitate și, conform lui Anthony Everitt, în Cicero, „El își dovedise valoarea ca funcționar public. El a fost capabil să-și exerseze și să-și perfecționeze tehnicile de advocacy într-un cadru mai relaxat decât Forumul” (70).
Chestori în Imperiu
Împărații Augustus și Nero (r. 54-68 e.n.) i-au înlăturat pe chestori din îndatoririle lor la trezorerie, deși împăratul Claudius (r. 41-54 e.n.) le-a readus temporar numărul la 20. Nero i-a redistribuit pentru a supraveghea jocurile și responsabilitățile lor la Roma atribuite altor ofițeri imperiali. În provincii, totuși, ei și-au păstrat majoritatea responsabilităților financiare. Deși chestorii dobândeau noi îndatoriri în altă parte, împăratul, precum și ambii consuli, aveau fiecare câte doi chestores Caesaris, aleși de împărat, adesea din clasa patricienilor.
În Imperiul târziu, îndatoririle chestorului împăratului au crescut în importanță, odată ce acesta a devenit purtătorul de cuvânt al împăratului – chestorul sacri palatii („chestorul palatului sacru”) – și a ajutat la elaborarea legilor. Funcția sa a crescut și sub împărații Constantin cel Mare (r. 306-337) și Iustinian I (r. 527-565), unde a devenit consilier juridic, redactând legi și răspunzând cererilor.
