.Războaiele din prima jumătate a mileniului al doilea, dintre lumea creştină şi estul dominat de musulmani, au intrat în istoria universală sub numele de cruciade. Confruntările dintre cele două civilizaţii s-au soldat cu atrocităţi şi cu pierderi inimaginabile de ambele părţi.
Prima cruciadă a durat doar trei ani, între 1096 şi 1099, şi a însemnat un succes militar pentru forţele armate creştine. Armatele formate din franci, englezi, germani, genovezi şi normanzi au câştigat toate bătăliile importante şi au cucerit o mulţime de teritorii, inclusiv Ierusalimul, considerat pe atunci „oraş sfânt”.
Bătălia pentru Ierusalim (1099) a rămas în istorie din cauza măcelului care a urmat după cucerirea cetăţii.
Măcelul de la Ierusalim Armatele creştine au ajuns la zidurile oraşului pe 7 mai. A urmat un asediu prelungit până pe 15 iulie, când cetatea a fost cucerită. Un rol hotărâtor l-au avut genovezii conduşi de Guglielmo Embriaco. Exasperaţi de pierderile mari suferite, aceştia şi-au demontat corăbiile şi au folosit lemnele pentru a construi turnuri de asediu. În cronicile timpului s-a scris că învingătorii i-ar fi măcelărit pe aproape toţi locuitorii oraşului, peste 70.000 de oameni. Cruciaţii nu s-au limitat să-i ucidă doar pe musulmanii din Ierusalim, ci i-au sacrificat şi pe evrei şi chiar şi pe creştinii ortodocşi. În „Gesta Francorum”, una dintre cele mai importante cronici ale momentului, autorul anonim a scris că „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glezne. Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu”.
În schimb Robert Delort scrie în „Cruciadele„ că armata creştină ar fi ajuns la zidurile Ierusalimului în luna iunie şi că oraşul a căzut pe 14 iulie: „Masacru, sânge, sudoare, groază, răzbunare – tabloul înfăţişat de istoricii epocii este înfiorător. Tancred, un nepot al lui Bohemond, tovarăş credincios al lui Godefroy de Bouillon, jefuieşte Templul lui David. Două zile mai târziu, împarte comorile cu ducele”.
La rândul său, cronicarul german Albert din Aix a scris că: „În vreme ce toată populaţia creştină făcea un prăpăd groaznic printre sarazini, ducele Godefroy abţinându-se de la orice masacru şi-a lepădat cuirasa şi, îmbrăcând un veşmânt de lână, a ieşit desculţ prin oraş. După ce a înconjurat plin de umilinţă zidul de incintă, a reintrat prin poarta din faţa Muntelui Măslinilor şi a mers la mormântul Domnului nostru Iisus Cristos, fiul lui Dumnezeu celui viu, vărsând lacrimi, spunând rugăciuni, aducând cântări de laudă Domnului şi mulţumindu-i că-l socotise vrednic să vadă ceea ce cu atâta înflăcărare îşi dorise dintotdeauna”.
Patru noi state creştine în zonă În Orient au luat naştere patru state ale cruciaţilor: comitatul Edessei, sub conducerea lui Balduin, fratele lui Godefroy de Bouillon, principatul Antiochiei, condus de Bohemud, comitatul Tripoli, care i-a revenit lui Raymond de Toulouse şi regatul Ierusalimului, pe tronul căruia a urcat însuşi Godefroy de Bouillon. Regatul Ierusalimului era şi cel mai important, iar celelalte trei state îi erau vasale. După cucerirea teritoriilor au fost înfiinţate trei celebre ordine militaro-călugăreşti care aveau să devină faimoase. Ordinul Templierilor şi cel al Ioaniţilor au fost înfiinţate de francezi, iar cel al teutonilor a luat naştere în urma unor iniţiative germane.
Alte cruciade Următoarea cruciadă a avut loc o jumătate de secol mai târziu, între 1147 şi 1149 şi a însemnat un dezastru pentru armatele creştine. Înfrângerile suferite în faţa turcilor selgiucizi de la Dorylaeum (1147) şi Damasc (1148) au pecetluit soarta expediţiei.
Au fost necesari alţi 40 de ani pentru ca vesticii să se regrupreze şi să pornească în cea de-a treia cruciadă (1189-1192). Aşa a devenit celebru Regele englez Richard, supranumit „Inimă de Leu”, după victorile obţinute în faţa musulmanilor. Bătăliile purtate împotriva altui suveran celebru, sultanul Saladin „Leul deşertului”, au intrat în legendă. După câteva confruntări în care victoria le-a surâs pe rând, cei doi şi-au dat mâna şi au încheiat o pace convenabilă ambelor părţi. N-a trecut însă mult timp şi a reizbucnit un alt război în zona fierbinte din Orientul Mijlociu, dar de această dată cu alţi actori.
A patra cruciadă s-a consumat între 1202 şi 1204. Armata creştină, condusă de francezi şi de veneţieni, ar fi trebuit să lupte împotriva sarazinilor, care cuceriseră Ierusalimul, însă şi-a schimbat planurile din mers. Aşa s-a ajuns ca veneţienii să atace şi să cucerească Zara (1202), care era însă tot sub ocupaţie creştină şi aparţinea regatului maghiar. Războiul fratricid a continuat cu celebrul asediu al Constantinopolului creştin (1204). Veneţienii au ieşit învingători şi au fondat Imperiul Latin de la Constantinopol. Dezastrul lui Ludovic al IX-lea
A cincea cruciadă (1217-1221) şi cea de-a şasea (1228-1229) nu au adus nici ele rezultate notabile, în primul rând din cauza dezbinării care apăruse între regii şi principii creştini. În schimb, cruciada a şaptea (1248-1250) a echivalat cu un dezastru pentru armatele venite din vestul continentului european. După un început promiţător şi după câteva victorii împotriva musulmanilor, armata condusă de însuşi regele Franţei, Ludovic al IX-lea, a fost zdrobită şi a fost nevoită să se retragă, iar Ierusalimul a fost pierdut definitiv.
Acelaşi suveran francez a condus forţele creştine şi 20 de ani mai târziu, în cea de-a opta cruciadă, care a durat câteva doar câteva luni, în 1270. A fost un dezastru total pentru cruciaţi. Regele a murit în luptă, iar alianţa musulmană a obţinut o victorie zdrobitoare. Urmările au fost dintre cele mai grave. Musulmanii au cucerit pe rând pe rând toate statele creştine din Orient. Tripoli a căzut în anul 1289, iar doi ani mai târziu era ocupată şi Acra.
Astfel au luat sfârşit expediţiile creştine cunoscute în istorie sub numele de cruciade. Deşi istoria mai consemnează ulterior şi alte cruciade, cunoscute sub numele de „cruciade târzii”, acestea au reprezentat doar alianţe defensive ale unor state creştine în faţa pericolului unei superputeri cum avea să devină Imperiul Otoman.
