Atacul de la Pearl Harbor şi declaraţia de război a Germaniei împotriva SUA a avut un efect imediat în campania din Atlantic. Amiralul Dönitz şi-a făcut imediat planuri să atace transporturile navale americane de pe coasta apuseană a Atlanticului. Germanii dispuneau numai de 12 submarine de tip IX, capabile să traverseze Atlanticului şi să opereze atât de departe de bazele de aporvizionare, iar 6 dintre ele fuseseră transferate la ordinul lui Hitler în Mediterana. Un al şaptelea submarin era reţinut într-un şantier naval pentru reparaţii, pentru atacul împotriva americanilor rămânâd doar cinci submarine. Acestea au colaborat în aşa-numita Operaţiune Paukenschlag.

Americanii nu aveau experienţă în războiul modern naval şi nu s-au angajat în camuflajul de coastă. Submarinele germane nu făceau altcevă decât să aştepte în faţa coastei americane şi să torpileze vasele ale căror siluete se desenau clar în noapte pe fundalul luminii oraşelor de coastă. Mai mult, comandantul-şef al flotei Atlanticului, amiralul Ernest King, a respins la început propunerile britanice pentru organizarea transporturilor americane în sistemul convoaielor.

 Apărătorii lui King au argumentat că SUA nu dispuneau de suficiente distrugătoare, în parte datorită vânzării celor 50 de nave vechi la începutul războiului. Aceasta nu explica totuşi refuzul americanilor să procedeze la camuflajul de coastă sau să răspundă la orice sfat dat de Royal Navy. Este adevărat că niciun transport de trupe nu a fost pierdut, dar navele comerciale care se aflau în apele teritoriale americane au suferit pierderi grele. Britanicii au constituit escorte navale pe care le-au oferit în mod gratuit americanilor într-un „lease-land inversat”, de vreme ce amiralul King nu dorea să facă niciun pas în această direcţie.

Primele atacuri germane împotriva vaselor comerciale din apele teritoriale americane a început pe 13 ianuarie 1942 şi până pe 6 februarie, când submarinele s-au îndreptat spre bazele din Franţa, au fost scufundate 156.939 de vase de transport, fără nicio pierdere de partea germană. După şase luni de luptă, statisticile erau cumplite. Submarinele germane, care începuseră să fie aprovizionate în larg de „vacile de lapte” – submarine de tip XIV, scufundaseră 397 de nave comerciale cu un deplasamente de 2 milioane tone. În acelaşi timp însă, niciun tansport de trupe nu fusese afectat. În 1943, SUA au lansat la apă nave cu un deplasament total de peste 11 milioane tone, dar aceste cifre aveau să scadă spre sfârşitul războiului, când au apărut alte priorităţi.

În mai, amiralul King, promovat acum comandant şef al flotei SUA şi şef al operaţiunilor navale, a fost forţat să instituie sistemul convoaielor. Această schimbare a dus la scufundarea rapidă a şapte submarine germane. Dar americanii nu dispuneau în continuare de suficiente nave de escotă, iar germanii au reuşit să opereze liber în Caraibe şi Golful Mexic, (unde au reuşit practic să închidă mai multe porturi), până când au sosit în zonă escortele împrumutate de britanici. La mijlocul anului 1942, odată cu sosirea vaselor de escortă britanice, atacurile germane au scăzut rapid în număr şi eficienţă. Atenţia germanilor s-a îndreptat din nou spre convoaiele transatlantice. Pentru Aliaţi, situaţia pierderilor tansportului transatlantic a rămas serioasă, dar nu a atins niciodată un nivel critic de-a lungul restului anului 1942.

Operaţiunea Paukenschlag a avut şi un alt efect. A fost un asemenea succes, încât Hitler i-a permis lui Dönitz să aibă controlul total al flotei de submarine. Între timp, marele amiral Erich Raeder a fost demis ca urmare a dezastrului din bătălia din Marea Barenţ, în care două crucişătoare grele germane au fost învinse de şase distugătoare britanice. Karl Dönitz a fost avansat la gradul de mare amiral al marinei şi toate eforturile şantierelor navale au fost direcţionate spre construirea de submarine.

Bătălia Atlanticului – Reînceperea luptelor în mijlocul Atalanticului în perioada iulie 1942 – februarie 1943

După ce americanii au început să-şi organizeze transporturile navale în convoaie, pierderile de vase datorate atacurilor submarinelor au scăzut în mod semnificativ şi Dönitz a ajuns la concluzia că navele sale sunt mai de folos în alte teatre de luptă. Pe 19 iulie 1942, el a ordonat ultimelor submarine să se retragă de lângă coastele Statelor Unite şi, pe la sfârşitul anului, amiralul îşi concentrase atenţia asupra Atlanticului de nord, unde se va consuma una dintre cele mai dure faze ale luptei.

În acest punct al luptelor erau suficient de multe submarine răspândite în Atlantic pentru a permite diferitelor gupuri să atace simultan mai multe rute ale convoaielor. De multe ori, grupuri de 10 – 15 submarine atacau în unul sau două valuri, urmărind convoaiele ziua şi atacându-le noaptea. În octombrie 1942 pierderile au crescut din nou la 258.000 t în porţiunea dintre Groenlanda şi Islanda, care încă nu era acoperită suficient de patrulele aeriene aliate.

Pe 19 noiembrie 1942, amiralul Noble a fost înlocuit la Comandamentul Western Approaches de amiralul Sir Max Horton. Horton a folosit mumărul tot mai mare de vase de escortă pentru organizarea „grupurilor de sprijin”, care erau folosite la întărirea convoaielor care deveneau ţinta atacurilor germane. Spre deosebire de grupurile de escortă obişnuite, grupurile de sprijin nu erau responsabile de securitatea unui convoi anume. Aceasta le permitea să aibă o mult mai mare flexibilitate tactică, grupurile de sprijin putând detaşa vase pentru vânarea submarinelor reperate de avioanele de recunoaştere sau de echipamentele HF/DF. În situaţii în care vasele escortelor obişnuite trebuiau să se întoarcă la paza convoaielor desemnate, grupurile de sprijin puteau continua multe ore vânătoarea submarinelor inamice.

Mortierul „arici”

La sfârşitul anului 1942, britanicii au dotat vasele de război cu o nouă armă – mortierul antisubmarin „arici”, care lansa 24 de bombe cu explozie la contact pe direcţia de înaintare a vasului atacator. Spre deosebire de grenadele de adâncime, care explodau la o anumită adâncime în spatele navei atacatoare, făcând grea orice încercare următoare de descoperire a ţintei, încărcăturile „ariciului” explodau doar la contactul cu submarinul atacat. Aceasta însemna că submersibilul putea fi atacat în continuu până când era scufundat. Această armă s-a dovedit foarte eficientă, numărul victoriilor crescând de la 7% la aproape 25%. Când exploda o încărcătură „arici”, el provoca detonarea tuturor celorlalte 23 de proiectile, ceea ce creştea mult eficienţa armei.

Proiectorul Leigh

Avioanele echipate cu radar puteau stânjeni mult activitatea submarinelor pe o mare suprafaţa, dar atacul împotriva submersibelelor se putea desfăşura cu sorţi de izbândă numai dacă pilotul avea o bună vizibilitare. Submarinele se bucurau de un grad sporit de siguranţă în timpul nopţii, de vreme de declanşarea echipamentelor de iluminare oferea un semnal de avertizare despre iminenţa atacului aerian.

Introducerea în iunie 1942 a proiectorului Leigh a dus la schimbarea datelor luptei din cadrul luptelor din Atlanticul de nord. Proiectorul de căutare era aliniat în mod automat cu radarul avionului, fiind folosit la iluminarea ţintelor în fazele finale ale atacului. Avioanele britanice atacau submarinele germane în timpul nopţii, atunci când ieşeau la suprafaţă pentru reîncărcarea bateriilor.

Comandanţii de submarine care au supravieţuit au povestit despre teama resimţită faţă de această armă. Zgomotul motoarelor avionului era acoperit în noapte de zgomotul motorului sumbarinului care naviga la suprafaţă. Avionul de atac se îndrepta spre submarin folosind radarul cu lungimi de undă centrimetrice, a cărui emisie nu era detectată de echipamentele standard de pe submarinele germane. Atunci când se folosea radarul cu lungimi de undă metrice, acesta era setat la puterea minimă. La aproximativ 1,5 km distanţă de ţintă, proiectorul cu lumină de căutare era pornit automat, luminând clar submarinul. Din momentrul iluminării ţintei, mai treceau cam 5 secunde până în momentul în care era lansat atacul cu încărcături de adâncime. Scăderea pierderilor aliate de la 600.000 t la 200.000 t a fot atribuită în bună parte acestei invenţii.

Aparatul de recepţie Metox

În august 1942, submarinele germane au fost dotate cu dectoare de radar care le permitea să evite atacurile prin surprindere ale avioanelor sau corvetelor dotate cu radar. Primul astfel de detectoare, cunoscut ca Metox, după numele inventatorului său francez, era capabil să detecteze emisiunile primelor tipuri de radare, care funcţionau în gama de frecvenţe metrice. Cu aceste echipamente, submarinele nu numai că puteau să evite detectarea de către vasele americane şi canadiene, echipate cu radare depăşite din punct de vedere tehnologic, dar puteau şi să urmărească orice convoi de vase escortate de vase dotate cu asemenea radare.

VA URMA