Clopotul care înghite zeii . Capitolul I — Bătaia fără ecou

În dimineața în care clopotul bătu pentru prima dată după trei sute de ani, râul Veyr începu să curgă spre cer.

La început, nimeni nu observă.

În piața de jos, negustorii își întindeau pânzele peste tarabe, brutarii scoteau pâinile din cuptoare, iar hamalii împingeau căruțe încărcate cu piatră pe străzile înguste ale orașului. Deasupra lor, cerul avea culoarea fierului vechi. Nori grei se adunaseră peste crestele de la nord, însă ploaia nu mai căzuse de aproape două luni.

Apoi, toate păsările din Veyr se ridicară deodată.

Nu zburară spre sud, cum făceau înaintea furtunilor. Se înălțară vertical, într-un vârtej negru, până când dispărură printre nori.

Un băiat scăpă un coș cu mere. Un cal necheză și se smuci din hamuri. La fântâna din centrul pieței, apa se opri în mijlocul jetului, suspendată pentru o clipă în aer.

Și atunci se auzi sunetul.

O singură bătaie.

Nu fu puternică. Nici măcar deosebit de gravă. Semăna mai degrabă cu lovitura îndepărtată a unui ciocan într-un atelier de fierărie.

Cu toate acestea, ferestrele se cutremurară, lumânările se stinseră în casele orașului, iar oamenii își duseră mâinile la piept, ca și cum ceva invizibil le-ar fi atins inima.

Sunetul nu avu ecou.

Se opri brusc, fără să se stingă treptat, lăsând în urmă o tăcere atât de completă, încât pentru câteva clipe nimeni nu-și mai auzi nici propria respirație.

Apoi lumea își reluă mișcarea.

Apa din fântână căzu. Caii se liniștiră. Un negustor înjură, convins că o ladă tocmai îi căzuse din căruță. Cineva râse nervos. Viața își continuă cursul, iar oamenii găsiră explicații pentru ceea ce văzuseră.

Toți, în afară de Eran Voss.

El se afla la trei străzi distanță, în atelierul său de la marginea cartierului vechi, cu un compas de bronz într-o mână și o hartă desfășurată pe masă.

Când sunetul străbătuse orașul, acul compasului se răsucise cu o asemenea violență, încât sticla cadranului se crăpase.

Eran nu se mișcase.

Privea harta.

Pe pergamentul îngălbenit, între două lanțuri muntoase desenate cu cerneală neagră, apăruse o linie subțire, albă. Nu fusese acolo cu o clipă înainte. O văzuse formându-se, asemenea unei cicatrici care se deschide în piele.

Linia traversa râul Veyr, urca pe versantul estic și se oprea în centrul orașului, exact în locul în care se ridicau cele două turnuri ale clopotului.

Eran apropie lampa.

Pergamentul era vechi de cel puțin două secole. Îl cumpărase cu ani în urmă de la un negustor ambulant care susținuse că provenea din arhivele unui templu demolat. Harta nu avea autor, dată sau legendă. În schimb, marginile sale erau acoperite de simboluri pe care niciun cartograf din Veyr nu reușise să le identifice.

Eran încercase ani la rând.

În dimineața aceea, pentru prima dată, unul dintre simboluri se schimbase.

O formă circulară, aproape invizibilă până atunci, pulsa sub suprafața pergamentului. În centrul ei apărură câteva litere.

Eran le cunoștea.

Nu știa de unde.

Își trecu degetele peste cerneală, fără să atingă suprafața. Literele păreau să se miște, alunecând una în alta, ca și cum ar fi încercat să alcătuiască un cuvânt pe care limba omenească nu fusese făcută să-l rostească.

Apoi auzi șoapta.

Nu venea din încăpere. Nici din stradă. Părea să se ridice din interiorul propriului craniu.

Un nume.

Eran se retrase atât de brusc, încât lovi masa cu șoldul. Compasul căzu pe podea. Lampa se răsturnă, iar flacăra ei se stinse într-un fir de fum.

Rămase nemișcat, cu ochii fixați asupra hărții.

— Nu, spuse el.

Vocea îi sună străin în liniștea atelierului.

Luă o cârpă și încercă să șteargă literele. Cerneala nu se mișcă. Apăsă mai tare, până când pielea de pe degete i se înroși, dar simbolurile rămaseră intacte.

Atunci observă un al doilea detaliu.

Linia albă nu era o fisură în pergament.

Era o absență.

De o parte și de alta a ei, contururile munților se întrerupeau, iar râul apărea desenat de două ori, fără legătură între cele două porțiuni. Ca și cum o bucată din lume fusese decupată și apoi lipită la loc, fără ca marginile să se potrivească.

Eran lucrase cu hărți întreaga viață. Știa cum arată o greșeală de copiere, o pată de apă sau o intervenție deliberată. Nu văzuse niciodată ceva asemănător.

Se duse la fereastră.

Dincolo de acoperișurile orașului, cele două turnuri ale clopotului se ridicau deasupra zidurilor interioare. Erau construite dintr-o piatră întunecată, fără ferestre, legate printr-un pod arcuit care părea prea îngust pentru greutatea obiectului suspendat între ele.

Clopotul nu se vedea de la nivelul străzii. Doar marginea sa inferioară, neagră și curbată, depășea uneori linia turnurilor când lumina cădea din unghiul potrivit.

Nimeni nu intra în turnuri.

Nimeni nu le repara.

Iar în toate cronicile oficiale ale orașului, clopotul era menționat o singură dată, într-o frază scurtă: Obiectul rămâne tăcut prin hotărârea Consiliului.

Eran își amintea fraza pentru că o copiase de sute de ori în timpul uceniciei sale. Învățase atunci că unele lucruri nu trebuiau măsurate, explicate sau desenate. Trebuiau lăsate acolo unde se aflau.

Dar el era cartograf.

Dacă un lucru exista, trebuia să aibă un loc.

Dacă avea un loc, putea fi găsit.

Se întoarse la masă, trase spre el o foaie curată și începu să copieze simbolurile. Lucră repede, cu mâna sigură, înregistrând fiecare curbă și fiecare intersecție. Când ajunse la ultimul semn, pana i se opri între degete.

Nu era o literă.

Era un chip.

Două linii scurte formau ochii. O a treia sugera gura, iar conturul capului era alcătuit din aceeași cerneală neagră folosită pentru munții de pe hartă.

Eran își apropie fața de pergament.

Chipul nu semăna cu niciunul dintre portretele din arhive. Nu avea vârstă, iar trăsăturile îi erau atât de simple, încât puteau aparține oricui.

Cu toate acestea, când îl privi, simți o durere ascuțită în piept.

Își aminti o încăpere luminată de lumânări. O mână care îi atingea fruntea. O voce de femeie cântând încet, în întuneric.

Apoi amintirea dispăru.

Eran rămase cu pana suspendată deasupra hârtiei. Încercă să-și amintească chipul femeii, dar nu găsi decât o pată luminoasă și senzația unei palme calde.

Se născuse în Veyr, crescuse în Veyr și trăise aproape toată viața în oraș. Tatăl său murise când era copil. Despre mama lui nu avea nicio amintire, iar registrele municipale nu consemnau niciun nume.

Când întrebase, cu ani în urmă, primise același răspuns de la trei funcționari diferiți: nu exista nicio înregistrare a unei femei care să-l fi născut.

Atunci presupusese că documentele se pierduseră.

Acum, pentru prima dată, se întrebă dacă nu cumva cineva le făcuse să dispară.

O bătaie în ușă îl smulse din gânduri.

Trei lovituri scurte.

Eran acoperi harta cu o pânză și deschise.

În prag stătea o femeie în vârstă, îmbrăcată într-o mantie cenușie. Părul îi era prins la ceafă cu un ac de os, iar fața, brăzdată de riduri adânci, avea paloarea celor care petrec prea mult timp în încăperi fără soare.

O recunoscu după câteva clipe.

O văzuse de mai multe ori în piața veche, stând lângă fântână și privind turnurile. Nu știa cum o cheamă. Nimeni nu părea să știe.

— Ești Eran Voss? întrebă ea.

— Da.

Femeia privi peste umărul lui, spre masa de lucru.

— Ai auzit clopotul?

Eran ezită.

— Toată lumea l-a auzit.

— Nu. Toată lumea a auzit sunetul. Tu ai auzit numele.

Nu era o întrebare.

Eran simți cum i se răcește pielea de pe ceafă.

— Ce nume?

Femeia nu răspunse. Își mută privirea spre fereastră, către cele două turnuri. Pentru prima dată, Eran observă că îi tremurau mâinile.

— Câte bătăi au fost? întrebă ea.

— Una singură.

— Atunci încă mai avem timp.

— Pentru ce?

Femeia îl privi direct. Ochii ei aveau o nuanță neobișnuită, aproape aurie, iar în jurul pupilelor se vedeau cercuri fine, ca niște inele gravate în metal.

— Să-ți amintești.

Eran făcu un pas înapoi.

— Cine sunteți?

Bătrâna ridică mâna și îi atinse obrazul. Gestul fu atât de firesc, atât de intim, încât el nu reuși să se retragă la timp.

Pentru o clipă, încăperea dispăru.

Văzu un câmp acoperit de iarbă albă. Un cer fără stele. O femeie care alerga prin întuneric, ținând în brațe un copil învelit într-o pânză albastră. În spatele ei, uriaș și fără chip, ceva se ridica deasupra munților.

Apoi auzi un glas.

Dacă mă uiți, nu mă căuta.

Eran smulse capul din atingerea ei.

— Ce mi-ați făcut?

Femeia părea la fel de speriată ca el.

— Eu? Nimic. Eu încerc să te fac să-ți amintești.

Din stradă se auziră pași grăbiți. O patrulă trecu prin fața atelierului, iar un soldat strigă că porțile cartierului vechi urmau să fie închise până la noi ordine.

Femeia se întoarse spre ușă.

— Ascultă-mă cu atenție. Când va bate a doua oară, nu vei pierde doar o amintire. Vei pierde dovada că ai avut vreodată o mamă.

Eran nu spuse nimic.

— Iar când nu va mai exista nimeni care să-și amintească de ea, nici tu nu vei mai ști ce ai pierdut.

— De unde știți toate astea?

Femeia deschise gura, dar înainte să răspundă își duse mâna la tâmplă. Fața i se schimonosi de durere. Pentru o clipă, ochii îi deveniră complet albi.

Apoi rosti un nume.

Același nume pe care Eran îl auzise venind din hartă.

Sunetul îi străbătu trupul ca o lamă de gheață.

Femeia se prăbuși în genunchi.

Eran o prinse înainte să lovească podeaua. Era ușoară, mult prea ușoară, ca și cum o parte din greutatea ei dispăruse. Îi simți pulsul sub degete, slab și neregulat.

— Rămâneți cu mine!

Bătrâna ridică ochii spre el. Părea să-l privească de la o distanță enormă.

— Nu uita, șopti ea. Numele nu sunt făcute pentru a fi rostite. Sunt făcute pentru a fi păstrate.

Capul îi căzu într-o parte.

Eran îi verifică respirația. Era vie. O așeză pe pat, îi puse o pătură peste umeri și alergă după apă.

Când se întoarse, femeia stătea în picioare, lângă ușă.

Părea dezorientată.

— Ce caut aici? întrebă ea.

Eran se opri.

— Ați venit să vorbiți cu mine.

— Eu?

Femeia își privi mâinile, apoi încăperea. Când ochii îi căzură asupra lui, expresia i se schimbă într-una de politețe distantă, aproape stânjenită.

— Îmi cer scuze. Cred că m-am rătăcit.

— Cum vă numiți?

Bătrâna se încruntă. Își mișcă buzele, dar niciun sunet nu ieși.

— Nu știu, spuse ea în cele din urmă.

Apoi plecă.

Eran nu încercă s-o oprească. Rămase în prag și o urmări coborând treptele, traversând strada și pierzându-se printre oamenii care se întorceau de la piață.

Nimeni nu se uită la ea.

Nimeni nu o recunoscu.

Când închise ușa, observă că pânza de pe masă alunecase. Harta era din nou descoperită.

Linia albă dispăruse.

În locul ei se afla acum o inscripție, scrisă cu litere atât de fine, încât păreau zgâriate direct în pergament.

Eran apropie lampa și citi:

ULTIMA BĂTAIE VA FI PENTRU TINE.

Sub inscripție, chipul fără nume își schimbase expresia.

Acum zâmbea.

Dincolo de ferestre, deasupra orașului Veyr, clopotul rămânea nemișcat între cele două turnuri.

Dar în interiorul său, undeva în adâncul metalului negru, ceva tocmai se trezise.

Sfârșitul capitolului I. – Va urma.

Lasă un comentariu