Prima marți
Partea a doua a nuvelei „Lumea care își amintea”.
I. Zile de pomană
Scriu partea aceasta târziu, când toate s-au încheiat și știu cum. Am s-o iau pe sărite, prin anii care au contat.
În martie 1998, în seara dinaintea zilei ei, bunica s-a spălat pe cap, și-a pus cămașa de noapte cea bună și a schimbat așternutul.
— Ca să nu vă dau de lucru, a zis.
Ne-a pupat pe fiecare, pe mine de două ori, și ne-a trimis la culcare cu o voce la care nu se răspundea. N-a dormit nimeni. Mama a stat în bucătărie, cu lumina stinsă. Tata a ieșit pe balcon, de unde îl auzeam cum nu fumează. Eu aveam unsprezece ani și m-am așezat pe jos, în hol, cu spatele de ușa camerei mici. Am ascultat-o cum respiră până s-a luminat. De câteva ori mi s-a părut că s-a oprit, și de fiecare dată era doar inima mea, care bătea prea tare ca să mai aud altceva.
La șapte a ieșit din cameră, în capot, supărată.
— M-am gătit degeaba. Pune și mie o cafea, Elena.
A mai trăit trei ani și ceva. Le zicea «zile de pomană» și nu le număra. A murit într-o după-amiază de iunie, în 2001, la soră-sa la țară, pe prispă, cu un castron de mazăre în poală. Nu în somn și nu singură.
Doctorii au avut explicații, care nu se potriveau una cu alta. Că frica de dată o ținuse trează și sprintenă. Că mâncase altfel, că dormise altfel, că o inimă nu ține un calendar. Mie mi-a rămas altceva. Am înțeles în dimineața aceea, cu obrazul lipit de ușă, că ziua din martie nu fusese niciodată a ei. Fusese a unei femei care nu apucase să predea cozonacul.
România Misterioasă
- Vulturul și lupul. Iarna la Oescus – Cap.2/4 – Una din ele
Femeia de la ușă Valens se întorsese de la Phoibos și nu spusese nimic. Se culcase în haine, cu fața…
După bunica, oamenii din bloc au încetat să-și mai spună datele unii altora. Nu s-a hotărât nimic. Pur și simplu, de la o vreme, cine întreba «tu când?» era privit ca unul care scuipă pe jos.
II. Scorul

Primele pe care le-am pierdut au fost meciurile. Toată lumea ținea minte scorurile pe câțiva ani înainte, și casele de pariuri au tras obloanele din prima săptămână. Pe urmă s-a văzut că nici scorurile nu mai țin. Portarul știa în ce colț vine mingea, așa că mingea nu mai venea acolo.
Mondialul din vara lui 1998 a fost primul lucru mare la care planeta s-a uitat fără să știe cum se termină. Pe ai noștri îi țineam minte cu părul vopsit galben, toată echipa, după o victorie frumoasă. De data asta nu s-au mai vopsit și n-au mai ieșit din grupe.
— Vezi? a zis tata. Trebuia să se vopsească.
Aveam unsprezece ani și mă uitam cu el, pe canapea, ca data trecută. Era prima oară, de la întoarcere, când nu știam ceva împreună. Am strigat amândoi la un ofsaid. Mi s-a părut că se uită la mine, o clipă, ca la un copil.
Cu muzica a fost o încurcătură mai lungă. Cântăreții își aminteau cântecele pe care urmau să le scrie, dar și le amintea și restul lumii. În 1997, același refren a ieșit la radio în cinci țări, cântat de cinci oameni care jurau că e al lor. Adevărata autoare era o fată de doisprezece ani, care îl scrisese, în lumea cealaltă, abia în 2011. Au urmat procesele cântecelor. Tribunalele au hotărât că o lucrare este a celui care a făcut-o acolo, dacă își amintesc destui martori. Așa am ajuns să trăim cu două legi: memoria nu era probă pentru o crimă, dar era pentru un refren.
Scriitorii au încercat să-și rescrie cărțile din cap. Ieșeau mai subțiri și mai cuminți. O romancieră a spus că nu poate scrie o carte căreia îi știe sfârșitul, și cred că a vorbit pentru toți. Vreo trei ani nu s-a făcut nimic nou. Oamenii reciteau, refredonau, revedeau. Era o lume care își mesteca amintirile.
Politica s-a mișcat mai repede. Agronomul nostru a făcut un singur mandat, nici bun, nici rău. Până în 2000 avea și el veri prin ministere și un trecut ca toți ceilalți. Oamenii fără viitor se dovediseră oameni.
În America, alegerile din 2000 fuseseră, în amintirea tuturor, o numărătoare de câteva sute de voturi într-un singur stat, tranșată la tribunal. Partidele n-au mai avut curaj să propună aceleași două nume. Au venit alții, a câștigat limpede o femeie de care nu se auzise, și o jumătate de țară a răsuflat ușurată numai pentru că nu mai trebuia numărat nimic de mână.
La Moscova, omul despre care știa toată planeta nu mai trecuse de nicio ușă. A ajuns la putere altcineva, cu totul necunoscut. Am aflat, cu timpul, că un om despre care nu știi nimic nu este, prin asta, mai bun. Mama o spusese din prima primăvară.
În Europa, tratatele s-au semnat repede, fiindcă toți le știau virgulele. Pe noi ne-au chemat în alianță în 1999, cu trei ani mai devreme. Britanicii au cerut din prima zi o clauză de ieșire, au obținut-o și n-au mai folosit-o.
Și a venit ziua pe care o aștepta toată lumea. Pe 11 septembrie 2001, prin înțelegere tăcută, n-a decolat niciun avion deasupra Americii. La New York, oamenii au coborât în stradă înainte de nouă fără un sfert și s-au uitat în sus. Cei care muriseră acolo data trecută stăteau în piața dintre turnuri, în haine de serviciu, mulți de mână. Au bătut clopotele. Era un cer foarte albastru, la fel ca atunci, au zis toți.
Nu s-a întâmplat nimic. La ora la care căzuse al doilea turn, mulțimea a mai stat un minut și apoi s-a împrăștiat încet, fără aplauze. Oamenii s-au dus la birouri. A fost prima comemorare din istorie a unui lucru care n-a avut loc.
Aveam paisprezece ani și m-am uitat la televizor cu Sorin. N-a zis nimic până la sfârșit. Pe urmă a zis:
— Ei au o zi. Eu am o trecere de pietoni.
Nici războaiele de după n-au mai fost. Două țări n-au fost invadate. Ce s-a petrecut în ele în loc a fost altceva, tot greu, despre care nu mai știam nimic dinainte. Începeam să pricepem cum arată lumea asta: zilele pe care le țineam minte se terminau una câte una, și în locul lor veneau zile obișnuite, care nu ne datorau nimic.
III. Trecerea de pietoni
În aprilie 2004 aveam șaptesprezece ani pentru a doua oară. Sorin îi avea și el, pentru a doua oară și, cum zicea, pentru ultima.
— De poimâine sunt mai bătrân decât am fost vreodată. N-o să mai știu cum se face.
Domnul Pavel nu mai pusese mâna pe un volan de opt ani și nici pe un pahar. Lucra paznic la un depozit, în ture de noapte, ca să nu dea ochii cu lumea. Mama lui Sorin tot nu-l saluta. Îi lăsa loc pe scară, lipită de perete, cum lași loc unui câine despre care nu știi dacă mușcă.
În ziua aceea, Sorin mi-a zis că merge la piață și m-a întrebat dacă vin. Știam amândoi unde merge. Era șapte seara, lumina aceea galbenă de primăvară, tarabele se strângeau. Trecerea de pietoni era la locul ei, cu vopseaua ștearsă.
Pavel era acolo. Stătea pe trotuar, cu o pâine într-o plasă, și se vedea că stă de mult. Am aflat pe urmă că venise în fiecare seară din luna aceea, la aceeași oră, și păzise trecerea ca pe o poartă.
S-au văzut. Sorin s-a dus drept la el.
— Treceți cu mine, nea Pavele?
Pavel a dat din cap că da, și apoi că nu, și apoi iar că da. Au așteptat să nu vină nimic din nicio parte, deși nu venea nimic. Au trecut încet. Pavel îl ținea de braț cum ții o bătrână, iar Sorin, care era cu un cap mai înalt, l-a lăsat să-l țină.
Pe partea cealaltă, Pavel s-a așezat pe bordură, cu plasa între picioare, și a plâns cu fața în mâini, zgomotos, ca un om care n-a mai făcut-o din copilărie. Sorin a stat lângă el în picioare și s-a uitat la mașini.
La colțul pieței, pe jumătate după un chioșc, era mama lui Sorin. Venise și ea, bineînțeles. Nu s-a apropiat.
Seara, Sorin a coborât la parter cu o farfurie de plăcinte acoperită cu un șervet.
— Zice mama să aduceți farfuria înapoi spălată.
Nu era iertare. Iertare nu avea pentru ce, cum spusese ea în prima săptămână. Era o farfurie care trebuia adusă înapoi, deci o ușă la care avea voie să sune. Pavel a adus-o a doua zi, lună, și a stat în prag cât a ținut-o ea în mână.
IV. Valul
A doua zi de Crăciun, în 2004, toată lumea a stat la televizor. Se știa ora. Coastele din jurul Oceanului Indian fuseseră golite cu o săptămână înainte, din Sumatra până în Africa: hotelurile închise, bărcile pescarilor trase cu funii pe dealuri, școlile mutate în corturi, sus.
Camerele erau puse pe înălțimi. Am văzut apa retrăgându-se, departe, până s-a zărit fundul mării, cu pești zbătându-se. Am văzut-o întorcându-se. A luat sate întregi, palmieri, șosele, un tren gol. Pe dealuri, două sute și ceva de mii de oameni, care țineau minte cum muriseră în dimineața aceea, se uitau la moartea lor cum trece pe dedesubt.
Au pierit câțiva bătrâni, care n-au vrut să plece din casele lor, și niște câini. Mama a plâns în fața televizorului, cu șorțul la gură. Tata a zis că e singura dată când a văzut omenirea întreagă făcând exact ce trebuie.
M-am întrebat mult de ce atunci ne-a ieșit. Cred că fiindcă nu ni se cerea să fim alții. Ni se cerea doar să ne mutăm cu câțiva kilometri. La fel a fost în 2010, cu un oraș din Caraibe golit la timp, și în 2011, pe coasta Japoniei, unde o centrală atomică fusese oprită și răcită cu un an înainte. Cu pământul ne-am înțeles de fiecare dată.
Cu noi înșine, mai greu. Toată lumea ținea minte criza din 2008 și de unde pornise, așa că băncile s-au ferit de casele pe datorie ca de foc. Banii n-au stat însă degeaba. S-au dus, toți deodată, spre lucrurile despre care fiecare își amintea că vor crește: firmele de calculatoare, rețelele, tot ce promitea Marea Transcriere. S-a umflat o bulă a amintirilor și s-a spart în 2003. Criza din 2008 n-a mai venit. A venit cea din 2003, făcută de oameni care se fereau de 2008.
Uzina tatei n-a cumpărat-o Vasiliu. Vasiliu ceruse singur mutarea în alt oraș, încă din 1997, și nu s-a mai auzit de el. A cumpărat-o în 2001 un om venit de nicăieri, despre care nu ținea minte nimeni nimic, și a vândut-o la fier vechi în 2002, cu trei ani mai târziu decât data trecută. Secția a aflat din ziar.
Tata avea patruzeci și nouă de ani. N-a înjurat pe nimeni. Și-a deschis, la parterul blocului vecin, un atelier cât o debara: chei, yale, biciclete.
— Lacăte, a zis. Că de hoți am tot avut.
Minerii n-au mai venit la București în 1999; își aminteau cum se terminase. Minele s-au închis oricum, puțin mai încet. În Uniune am intrat în 2004, cu trei ani mai devreme, și plecații au plecat cu acte, ceea ce a fost un câștig. De plecat, au plecat aproape toți cei care plecaseră. Șoferul de tir din clasa mea a luat-o de data asta și pe nevastă-sa cu el. Au divorțat la Valencia, în loc de Zaragoza. Fata doamnei Lenuța a prins trenul de Italia în 2001.
Satele s-au golit după același desen. La crâșma unde se vorbise italiană din obișnuință se vorbea acum italiană de nevoie.
Autostrăzile, pe care le țineam minte neterminate, au rămas neterminate. Tata zicea că e singurul lucru din amintirile noastre care s-a adeverit întocmai și că măcar atât, să ai și tu o certitudine.
Prin 2011 am băgat de seamă că nu mai aștepta nimeni nimic. Listele cu cutremure mergeau până în 2026 și erau lipite în primării, ca mersul trenurilor. Restul viitorului era, din nou, cum fusese dintotdeauna. Ne luase cincisprezece ani ca să ajungem înapoi de unde plecaserăm, la a nu ști, și unii spuneau că abia atunci s-a terminat de-adevăratelea întoarcerea.
V. Cei noi
Fata Doinei a primit numele Irina. A fost urmată de alții, întâi puțini, pe urmă mulți, și li s-a zis «cei noi». Au fost cei mai priviți copii din istoria lumii. Un bloc întreg de oameni bătrâni pe dinăuntru stătea la geam când ieșeau ei la joacă. Învățătoarele aveau, în sfârșit, cui să predea.
N-a fost ușor să fii nou. Au crescut printre oameni care începeau jumătate din fraze cu «data trecută». Fiecare dintre ei era măsurat, pe tăcute, cu un frate nevenit, care avea avantajul că nu greșea niciodată. Irina mi-a spus, pe la paisprezece ani, pe scară:
— Voi vă uitați la noi de parcă am fi în locul cuiva.
Nu i-am răspuns, pentru că era adevărat.
În 2009 a venit o molimă despre care nu ținea minte nimeni nimic, alta decât cea pe care o așteptam pentru 2020, care n-a mai venit deloc. N-a fost cea mai grea dintre boli. A fost însă primul rău cu adevărat necunoscut după treisprezece ani, și bătrânii s-au speriat de el mai tare decât cei noi, fiindcă uitaseră cum e să nu știi.
Marea Transcriere și-a făcut treaba. Rețelele au venit cu zece ani mai devreme, telefoanele cu cincisprezece. Juraserăm, în iarna lui 1996, că de data asta le facem altfel. Le-am făcut la fel, doar mai repede, cu un avertisment tipărit pe cutie. Prin 2006, mâna a găsit iar în buzunar ce căuta. Am stat într-o seară la masă, eu cu ai mei, toți trei cu capul în jos, și mi-am adus aminte de doamna Lenuța în zăpadă.
Aerul l-am păzit ceva mai bine, nu de ajuns. Ghețarii s-au subțiat mai încet. Câteva boli vechi au fost prinse devreme, din caietele cu pătrățele. Bianca din blocul de vizavi s-a îmbolnăvit la șase ani, a fost prinsă în prima săptămână și a ieșit din spital pe picioarele ei. Azi e medic și are scrisul doamnei Stanciu.
Pacea oamenilor obosiți a ținut cam douăzeci de ani. Atât le-a trebuit celor noi ca să crească. În 2018 a început un război într-un loc despre care memoria noastră nu spunea nimic, între oameni care nu muriseră niciodată. Nu țineau minte tranșeele, deci nu le era frică de ele. Am ieșit pe străzi, bătrânii în trupuri de patruzeci de ani, cu pancarte pe care scria ce știam. Un băiat de nouăsprezece ani a zis la televizor, liniștit:
— Voi ați avut două vieți. Lăsați-ne pe a noastră, cu tot cu greșeli.
Nu aveam ce să-i opunem. Experiența noastră se dovedise netransmisibilă, ca întotdeauna. Singura deosebire era că de data asta o avuseserăm toți deodată și tot nu ajunsese.
Dar tot de la ei a venit și lucrul pe care nu-l mai speram. În 2012 conduceam spre Iași și am dat drumul la radio. Cânta o fată de cincisprezece ani, una dintre cei noi, un cântec pe care nu-l auzisem în nicio viață. Toată muzica de până atunci o știusem dinainte, o fredonam cu o măsură înaintea radioului. Pe acesta nu-l știam. Nu știam ce notă vine. Am tras pe dreapta, pe avarii, și l-am ascultat până la capăt, cu mâinile pe volan.
VI. Joi, ora cinci
În februarie 2011 n-am fost la Birmingham. Eram la Cluj, în anul întâi de slujbă, și mi-am luat concediu o săptămână fără să spun nimănui pentru ce. Am ajuns acasă luni dimineața, cu primul tren.
Tata avea cincizeci și opt de ani, nu mai fuma de paisprezece și fusese la control în toamnă. M-a găsit în ușă și s-a încruntat.
— Ce-i cu tine?
— Am venit de luni.
A înțeles și s-a enervat, cum se enerva el când îl înduioșa ceva.
— Să nu stai după mine ca la priveghi, că te trimit înapoi.
Am stat după el ca la priveghi. Luni am mers la piață. Marți am schimbat împreună un robinet care nu curgea. Miercuri seara, mama a făcut sarmale, deși nu era nicio sărbătoare, și s-a uitat la el tot timpul mesei, până i-a zis să-și vadă de farfurie.
Joi, pe la patru, ne-am așezat toți trei în bucătărie, fără să ne fi vorbit. Ceasul era cel vechi, cu pisică, de deasupra frigiderului. Tata a scos sticla de țuică și trei pahare mici. N-a turnat. A stat cu mâna pe dop și s-a uitat la limba cea lungă.
La cinci fără cinci, mama a început să se roage încet. La cinci, tata s-a pipăit la piept, cu toată palma, ca unul care își caută portofelul. La cinci și zece a turnat.
— La mulți ani mie.
Am băut. Îi tremura puțin mâna, și nu de la inimă.
— Gata, a zis. De-acum nu mai știu nimic. Sunt pe barba mea.
A mai avut opt ani. A murit în octombrie 2019, la șaizeci și șase, tot de inimă și tot la cardiologie, într-un salon zugrăvit între timp. Am fost acolo. Venisem de luni, deși atunci n-avea nimeni de unde să știe că e săptămâna aceea. Am stat pe un scaun de plastic și i-am citit ziarul, pe care îl comenta cu ochii închiși.
Miercuri seara s-a trezit dintr-o ațipeală și s-a uitat la ușă. Pe urmă s-a uitat la mine.
— Ai venit.
— Am venit de luni, tată.
— Știu. Te-am văzut. Du-te și mănâncă ceva, că ești galben.
Nu m-am dus. A tăcut o vreme, cu ochii în tavan, și am crezut că a adormit. Atunci a zis, fără să întoarcă capul:
— Lanțul ăla n-avea nimic.
— Știu, tată.
— Bine. Să știi.
A murit joi, spre seară, cu mâna în mâna mea. N-a așteptat pe nimeni și, cred, nu i-a fost greu. Mama a zis la înmormântare că a doua oară doare la fel, dar că măcar nu mai are ce să-și reproșeze. L-a îngropat pe aleea a treia, lângă corcoduș.
VII. Veteranii
La răsărit de Prut, războiul n-a mai fost. Nici în 2014, nici în 2022. S-au dat pentru asta multe explicații, cu tratate și cu conducte. Eu o știu pe cea a lui Andrii.
Andrii era din Cernăuți și lucra cu mine la Cluj, la două birouri distanță. Se născuse în 1995 și murise, data trecută, în 2023, într-un sat din care nu mai rămăsese decât numele. La întoarcere avea un an și jumătate.
— Am fost bătrân la doi ani, zicea. Maică-mea povestește că primele mele cuvinte au fost înjurături, în două limbi, și că a chemat preotul.
Ca el erau zeci de mii, de amândouă părțile. Crescuseră cu tranșeele în cap, la grădiniță, la școală, la primul sărut. Când au ajuns la vârsta încorporării, pe la 2014, au făcut un lucru simplu: s-au dus la comisariate, de o parte și de alta, și au spus ce țin minte. Nu au refuzat nimic. Au povestit doar, cu amănunte, în fața ofițerilor, a mamelor, a camerelor de luat vederi. Era greu să pornești ceva peste asemenea povești.
Pe 24 februarie 2022, în zori, s-au strâns la graniță, pe câmp, de amândouă părțile unui șanț de hotar pe care îl sari cu piciorul. Andrii s-a dus cu trenul, două zile. Mi-a povestit la întoarcere, la automatul de cafea.
A găsit acolo un om de vârsta lui, de dincolo, care fusese în același sat, în aceeași lună. Au stabilit asta în zece minute, din nume de ulițe.
— Poate că tu ai tras în mine, i-a zis celălalt.
— Poate. Sau tu, cu două zile înainte.
Nu s-au îmbrățișat. Andrii a ținut să-mi spună asta, de două ori, ca să nu-mi închipui cine știe ce. Au împărțit un pachet de țigări și s-au uitat la câmp până s-a făcut ziuă de-a binelea.
— Nu ne-am iertat, că n-aveam ce. Nu ne făcuserăm nimic. Am stat.
Li s-a zis veteranii unui război care n-a fost. Nu au primit pensii și nici medalii. Nu există decorație pentru ce nu s-a întâmplat.
Asta a fost, de altfel, boala tuturor celor care au împiedicat ceva. Am văzut-o și la noi. În seara de 30 octombrie 2015, în fața unei foste fabrici din București s-au strâns câteva sute de oameni cu lumânări. Înăuntru nu era niciun club; nu-l mai deschisese nimeni. Era un depozit de mobilă, cu paznic. Printre cei veniți erau tineri care își aminteau seara aceea până la un punct, și părinții lor, care și-o aminteau de la punctul acela încolo.
Au stat pe trotuar, fără cuvântări. Un băiat a spus unui reporter numai atât:
— Am venit să văd ușa.
Câțiva dintre ei băteau de ani de zile pe la ministere, cerând ieșiri mai late și un spital pentru arși. Li se răspundea, politicos, că nu s-a întâmplat nimic. Aveau martori o țară întreagă și nu aveau nicio dovadă. Spitalul s-a făcut până la urmă, în 2019, mai mic decât trebuia. La inaugurare n-a fost chemat niciunul.
Și a mai fost un lucru, pe care îl pun aici ca să nu rămână numai umbre. În vara lui 2021, doi oameni au coborât pe Marte. Data trecută nu ajunsese nimeni acolo până în 2026; asta venea din caietele cu pătrățele și din graba celor noi. Ne-am uitat cu toții, vechi și noi, la aceeași imagine cu purici, și pentru o dată nu știa nimeni mai mult decât altul.
Mama avea, pe dinăuntru, nouăzeci și șase de ani. A stat în fața televizorului cu mâinile în poală până s-a terminat.
— Uite că am apucat să văd și eu ceva prima oară, a zis.
VIII. Ana
Cu Ioana ne-am scris cuminte până pe la paisprezece ani. Pe urmă trupurile și-au spus iar părerea. Aveam în cap o căsnicie de doisprezece ani și pe dinafară coșuri și voce în schimbare. La șaisprezece ani m-am îndrăgostit de o colegă de bancă, ca un prost, cu poezii. Ioana mi-a scris că și ea, de un băiat cu chitară, și că râde singură de ea. Ne-am povestit totul, ca doi veterani, și ne-a durut pe amândoi mai mult decât am recunoscut.
A urmat o tăcere de câțiva ani. Nu ne promiseserăm nimic, exact cum ceruse ea pe peron. Caietele le-am ținut fiecare mai departe și ni le trimiteam prin poștă în noiembrie, fără scrisoare.
În lumea cealaltă ne cunoscuserăm pe 6 octombrie 2012, la nunta unui prieten, la Iași. Prietenul nu se mai însura; luase alt drum, cu altă femeie, în alt oraș. Restaurantul exista. În ziua aceea m-am urcat în mașină fără să anunț pe nimeni. Pe drum am auzit cântecul despre care am povestit.
Era la o masă de lângă geam, cu o cafea și cu paltonul pe ea. Avea douăzeci și cinci de ani a doua oară și dintele de sus la locul lui.
— De când stai? am întrebat.
— De la unsprezece. Mi-am zis că, dacă nu vii până la șase, măcar știu.
Ne-am luat în 2014, ca data trecută, deși nu de aceea. Fiecare încercase între timp să trăiască fără celălalt și fiecare se trezise povestindu-i în gând ce i se întâmplă. Nu mai aveam, niciunul, răbdare să explicăm altcuiva cine suntem. Și mai era ceva, pe care Ioana l-a spus mai bine: eram singurii doi oameni din lume care îi cunoscuseră.
Am stat mai mult acasă, de data asta. Nu de ajuns; mâna tot la buzunar mergea. Dar strângeam masa împreună, și când uitam, îmi spunea, și când îmi spunea, nu mă mai făceam că n-aud.
Fata noastră s-a născut în 2016, în aprilie. N-am ales luna. Am ținut-o în brațe în prima noapte și am căutat pe fața ei, cu rușine, pe altcineva. Nu semăna cu niciunul. Avea o bărbie a ei, încăpățânată, pe care n-o mai văzusem. I-am zis Ana, un nume pe care nu-l purtase nimeni dintre ai noștri.
Caietele stăteau în dulapul din hol, sus. Ajunseseră, la doi oameni, vreo patruzeci. În primii ani le umpluserăm repede. Pe urmă tot mai rar, și în ultimii scriam, îmi dădeam seama, aceleași lucruri cu alte cuvinte. Dintele ciobit. Lumina aprinsă. Marea. Chipurile se tociseră, cum știusem că o să se tocească.
Ana le-a găsit în vara lui 2026, la zece ani, cocoțată pe un scaun. A citit o după-amiază întreagă, pe jos, în hol. Seara a venit în bucătărie cu unul sub braț.
— Cine sunt Matei și Ilinca?
I-am spus. Ioana a spus mai mult decât mine. Ana a ascultat cu bărbia înainte.
— Dacă veneau ei, eu mai eram?
Ne-am uitat unul la altul. Pe un copil dintre cei noi nu-l minți; au crescut cu radarul pornit.
— Nu, a zis Ioana.
— Atunci mie nu poate să-mi pară rău că n-au venit.
— Nici nu trebuie.
— Dar vouă vă pare.
— Da.
A stat și s-a gândit. Nu era supărată. Făcea o socoteală grea, pe care noi o făceam de treizeci de ani fără să ne iasă.
— Se poate și una, și alta?
— Se pare că se poate, am zis. Noi așa trăim.
Peste câteva zile am găsit caietul la loc, în dulap. Pe ultima pagină, sub literele mele, cineva scrisese cu pixul verde, apăsat: «Matei și Ilinca au o soră. Nu mănâncă roșii nici ea.»
IX. Mașina
Fizicienii au avut nevoie de vreo zece ani ca să-și pună amintirile cap la cap. Cei care lucraseră în 2026 la marile inele erau în 1996 studenți sau liceeni, și fiecare ținea minte numai colțul lui. Prin 2007 au ieșit cu o concluzie spusă pe ocolite: fusese, probabil, o anumită probă, la o anumită energie, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie. Nu puteau jura. Nimeni nu apucase să citească rezultatele.
În 2009 s-a semnat un tratat scurt. Mașina aceea nu se construiește, nicăieri, niciodată. L-au semnat aproape toți.
N-a durat mult până au apărut ceilalți. Și-au zis «A Treia Oară». La început erau câțiva bătrâni bogați, cărora le lipseau genunchii de douăzeci de ani. Pe urmă au venit oamenii cu lucruri neîndreptate, și aceia erau mulți. Au venit văduvele și părinții care îngropaseră a doua oară. Cereau ca mașina să fie făcută și pornită în aceeași noapte, cu bună știință. Aveau o lozincă de trei cuvinte: «De data asta știm.»
Argumentul lor cel mai greu nu era tinerețea. Era că toți morții de după 1996 s-ar fi întors încă o dată la masă.
Răspunsul avea trei miliarde și jumătate de chipuri. Tot ce se născuse după întoarcere ar fi fost șters: Irina și toți cei de-o seamă cu ea, copiii Biancăi, băiatul de la televizor, fata cu cântecul. Neveniții cei vechi n-ar fi venit nici așa. Am fi făcut un al doilea rând de neveniți, de data asta cu mâna noastră, ca să mai stăm o dată la masă cu morții noștri.
Nu spun că n-am fost ispitit. Într-o noapte, după înmormântarea tatei, am stat treaz și am făcut socoteala: l-aș fi găsit în bucătărie, în maiou, cu țigara, și aș fi știut din prima zi ce să-i spun. Am ținut socoteala aceea în brațe cam un ceas. Pe urmă Ana a tușit în camera ei, prin ușa crăpată, și socoteala s-a terminat.
Am întrebat-o totuși pe mama, într-o duminică, la masă. Avea aproape o sută de ani pe dinăuntru și era văduvă a doua oară.
— Nu, a zis, fără să se gândească. L-am îngropat de două ori și a doua oară am făcut-o cum trebuie. A treia oară nu mai am cu ce.
I-a pus Anei încă o lingură de piure.
— Și pe asta unde o pui?
Doamna Lenuța a semnat pentru A Treia Oară. Fata îi plecase din nou, tot în Italia, tot rar acasă. Domnul Pavel, cât a mai trăit, a zis că el nu.
— Eu am trecut strada o dată cu băiatul ăla. Nu mai vreau s-o iau de la bordură.
Sorin se făcuse, dintre toate meseriile, instructor auto. Zicea că e singurul din oraș care știe cu adevărat de ce se frânează la trecere.
Tunelurile le-au păzit cei noi. Era firesc: ei aveau ce pierde. Irina a făcut fizică și a intrat în echipele de control ale tratatului. Umbla prin lume cu o cască albă și cu un aparat de măsurat lucruri pe care nu mi le-a putut explica. Se zvonea că un grup de oameni foarte bătrâni și foarte bogați sapă un inel al lor, într-un deșert. Echipele au găsit de două ori tuneluri părăsite și o dată unul proaspăt, gol, cu urme de șenile. Altceva nu s-a găsit.
— Asta nu înseamnă că nu e, mi-a zis Irina în toamna lui 2026, pe scara pe care crescuse. Înseamnă că nu l-am găsit noi.
Așa am intrat în noiembrie.
X. Prima marți
În seara de luni, 16 noiembrie 2026, n-a dormit aproape nimeni dintre cei vechi. Prima oară ne luase din somn, și somnul ajunsese să pară o imprudență.
Ne temeam de două lucruri, și nu știu de care mai tare. Întâi, că cineva a pornit totuși mașina și că dimineața vom avea iar mâini de copil. Al doilea era mai greu de spus. Până în noaptea aceea, fiecare dintre noi mai fusese o dată la vârsta pe care o avea. Știam cum e să ai treizeci și nouă de ani, îi avusesem. De a doua zi, trupul intra într-un loc în care nu mai călcase. Aveam șaizeci și nouă de ani pe dinăuntru și urma să îmbătrânesc pentru prima oară.
Pe la opt a sunat mama.
— Te-am sunat și data trecută, în seara asta. Am încercat toată ziua să-mi aduc aminte ce am vorbit și nu mai știu. Cred că de mâncare.
— Cred că da.
— Atunci hai să vorbim de altceva.
Am vorbit despre corcoduș, care făcuse mult în anul acela.
Bisericile au stat deschise toată noaptea. Părintele Ilie murise demult, dar tava a treia rămăsese la locul ei, între celelalte două, și un preot tânăr, dintre cei noi, o curăța de ceară fără să întrebe pentru cine e. La televizor se dădeau piețe pline din orașele în care era deja zi. Oamenii stăteau în picioare și se țineau de mână cu străini.
Ana a vrut să rămână trează și a adormit la zece, pe canapea, cu bărbia în piept. Am dus-o în pat. Am lăsat ușa crăpată.
Am stat cu Ioana în bucătărie. Pe masă era ultimul caiet. Nu l-a deschis niciunul.
— Dacă mâine am iar nouă ani, am zis, te caut la blocul cu farmacie.
— Să nu vii.
M-am uitat la ea.
— Dacă mâine am iar nouă ani, a zis, înseamnă că ea nu mai e. Și eu nu mai trec o dată prin asta, nici cu tine. Să nu vii.
Nu era nimic de răspuns. Am ținut-o de mână peste masă, lângă caiet. Pe la trei s-a ridicat să facă un ceai și nu l-a mai făcut. Pe la patru am auzit, de la vecini, pe cineva cântând încet, fals, un cântec de leagăn. Pe urmă, cu toată frica, am ațipit cu capul pe brațe.
M-a trezit mirosul. Cafea.
N-am deschis ochii imediat. Am stat și am ascultat casa. Nu se auzea nicio ușă trântită, niciun strigăt prin perete. Mi-am mișcat umărul stâng. Mă durea. De când mă știu, n-am fost atât de bucuros de o durere.
Am deschis ochii. Aveam mâinile mele, cu verigheta și cu pata de la ibric de acum două ierni. Pe tavanul bucătăriei nu era nicio barză. Ioana stătea la aragaz, cu spatele, în halatul ei, și îi tremurau umerii.
La radio, crainicul a dat ora exactă. A spus că este marți, 17 noiembrie 2026. A tăcut puțin, cum tăcuse altul, cu treizeci de ani înainte.
— Nu avem nimic deosebit de anunțat, a zis. Asta este, în dimineața aceasta, știrea.
Ana a apărut în ușă, în pijama, cu părul vâlvoi, supărată că n-a trezit-o nimeni.
— Ce-aveți?
— E marți, am zis.
— Și?
— Și nimic. Mănâncă.
Am pus caietul la loc în dulap, sus. Pe urmă m-am îmbrăcat și am plecat la serviciu, fără să am nici cea mai mică idee ce mă așteaptă acolo.
Sfârșit.
Distribuie articolul
Dacă ți-a plăcut, ajută-ne să ajungă la mai mulți cititori — și primești sigiliul difuzorului.

