X.
Trei ani mai târziu, Agenția de Cercetare Exoplanetară clasificase oficial dosarul Halcyon-9 drept „incident izolat, cauză tehnică nedeterminată”. Stația fusese declarată pierdută, semnalul din adâncul lunii — șters din toate bazele de date active.
Dar unele lucruri nu pot fi șterse cu adevărat. Doar mutate.
Cadet-cercetătoarea Noor Al-Rashid lucra în arhiva secundară a Agenției, un depozit digital plin de rapoarte niciodată publicate, când dădu peste un fișier corupt, etichetat greșit sub numele unei misiuni cu totul diferite. Redenumit. Ascuns cu grijă de cineva care voise să-l îngroape, nu să-l distrugă.
Conținea cele opt secunde de audio.
„Numărați… numărați… numărați…”
Noor nu ar fi trebuit să asculte înregistrarea de mai mult de o dată. Regulamentul intern cerea raportarea imediată a oricărui material din dosarele „Nivel Roșu”. Dar era ora două noaptea, biroul era gol, iar vocea din înregistrare avea ceva ciudat de familiar — ca și cum ar fi auzit-o deja, cu mult timp în urmă, într-un vis pe care nu și-l amintea.
O ascultă a doua oară. Apoi a treia.
A patra oară, i se păru că vocea spunea altceva.
Numele ei.
Istorie.eu
- James Cook, englezul care a descoperit Australia și a murit în Hawaii
James Cook este unul dintre cele mai interesante și faimoase personaje din Istoria Angliei, rolul jucat de acesta în expansiunea…
România Misterioasă
- Maghiarizarea românilor din Ardeal: cum s-a schimbat limba și identitatea în epoca habsburgică
Cucerirea Transilvaniei de către Habsburgi, la sfârșitul secolului al XVII-lea, a deschis o nouă etapă în istoria Ardealului. Principatul, aflat…
XI.
Noor începu să sape mai adânc, împotriva oricărei proceduri. Găsi jurnalul Elenei Voss, notele lui Devon, imaginile ultimei camere funcționale din laborator. Găsi, în cele din urmă, ceva ce nimeni altcineva nu observase: coordonatele exacte ale crevasei de sub gheață apăreau, ascunse în codul semnalului original, sub forma unei secvențe binare repetate — nu doar o poziție, ci o dată.
Ziua în care semnalul avea să atingă din nou pragul critic.
Peste patruzeci și una de zile.
Raportă descoperirea superiorului ei, un bărbat pe nume Director Halvorsen, care o ascultă cu o răbdare stranie, aproape prea calmă pentru gravitatea informației.
— Știm de coordonate, spuse el în cele din urmă. Le știm de doi ani.
Noor simți cum îi îngheață sângele.
— Și n-ați făcut nimic?
Halvorsen se ridică, se apropie de fereastră, privind orizontul artificial al stației orbitale unde lucrau amândoi.
— Am făcut ceva, Noor. Am trimis o nouă echipă acum șase luni. Nouă oameni.
— De ce nu apare nicăieri în arhive?
— Pentru că, spuse el încet, întorcându-se spre ea, misiunea aceea nu s-a terminat încă. Și pentru că am nevoie de cineva care înțelege semnalul mai bine decât oricine altcineva rămas în viață.
Pe biroul lui, un dosar nou, cu numele ei deja tipărit pe copertă, aștepta să fie deschis.
XII.
Noor ajunse la Halcyon-9 cu naveta de transfer, singură, cu instrucțiuni stricte să nu comunice cu nimeni de pe stație până nu evaluează situația. Halvorsen îi spusese doar atât: echipajul e viu, dar diferit.
Stația arăta neschimbată — luminile calde, aerul curat, coridoarele impecabile. Dar liniștea aceea, despre care citise în jurnalul Elenei, era acolo, exact cum fusese descrisă. O liniște care asculta.
În laboratorul B, cercul gravat în metal fusese lărgit. Nu mai avea nouă linii, nici treisprezece.
Avea douăzeci și două.
Lângă el, așezați în cerc pe podea, nemișcați, cu ochii deschiși și respirația sincronizată perfect, stăteau cei nouă membri ai echipei de recuperare trimise cu șase luni în urmă — toți, inclusiv Ilinca Sabo, inclusiv Grant.
Toți vii. Toți zâmbind ușor, ca oamenii care ascultă o melodie plăcută pe care numai ei o pot auzi.
Ilinca deschise ochii prima și o privi pe Noor cu o blândețe care nu avea nimic omenesc în ea.
— Am așteptat pe cineva care să înțeleagă codul, spuse ea, cu o voce dublată ușor de un ecou care nu-i aparținea. Tu ești ultima piesă, Noor. Nu ca să mori.
Ca să traduci.
XIII.
Noor înțelese, în sfârșit, întregul adevăr — cel pe care Elena îl bănuise, dar nu apucase să-l scrie: ecoul nu era o entitate care voia să omoare. Voia să fie auzit din nou, într-un univers care uitase de mult limba lui. Fiecare persoană „numărată” nu murea — devenea o silabă a unei propoziții mult mai vechi decât speciile umane, rostită încet, de-a lungul a mii de ani, de un cor care creștea cu fiecare generație.
Coordonatele nu marcau o amenințare.
Marcau o întâlnire.
Peste patruzeci și una de zile — acum doar treizeci și opt — coborul urma să rostească ultimul cuvânt al frazei sale. Iar pentru asta, avea nevoie de exact douăzeci și șapte de voci.
Douăzeci și două erau deja acolo.
Noor privi spre ieșirea stației, spre naveta care aștepta, plină de combustibil, gata s-o ducă înapoi la siguranță. Apoi privi spre cercul de pe podea, spre fețele liniștite ale oamenilor care nu mai erau nici vii în sensul vechi, nici morți în niciun sens.
Se așeză, încet, lângă Ilinca.
— Câte silabe mai lipsesc? întrebă ea, cu o voce pe care abia o recunoscu drept a ei.
— Cinci, răspunseră toți deodată, într-un singur glas.
Undeva, sub gheața lunii fără nume, ecoul zâmbi — dacă un lucru fără chip poate zâmbi — și începu să numere mai departe.
Sfârșit.
Distribuie articolul
Dacă ți-a plăcut, ajută-ne să ajungă la mai mulți cititori — și primești sigiliul difuzorului.
Articole similare
Ecoul din adâncuri — Partea a II-a
Cuprins VI. VII. VIII. IX. VI. Echipa de recuperare ajunse la Halcyon-9 șaisprezece zile mai târziu, trimisă de…
Citește articolul →
03:17 — Povestea care nu trebuia scrisă
La început, nimeni nu a observat. Banner WhatsApp Era doar o oră. 03:17. Aparea în povestiri horror publicate…
Citește articolul →
A.I.Stories - Cel care așteaptă
Cuprins I. Ceasul din piață II. Ceasul III. Ce era în oglindă IV. A doua zi I. Ceasul…
Citește articolul →