Partea I. A doua duminică
M-a trezit mirosul. Cafea fiartă în ibric și fum de țigară fără filtru, venit pe sub ușă. În casa noastră nu mai fumase nimeni de cincisprezece ani, de când murise tata.
Am stat cu ochii închiși și am încercat să pun mirosul la locul lui. Adormisem la Cluj, lângă Ioana, cu ușa de la camera copiilor crăpată, cum o lăsam mereu. Aveam treizeci și nouă de ani și o durere veche în umărul stâng. Umărul nu mă mai durea. Am deschis ochii și am văzut pe tavan pata de igrasie care semăna cu o barză, pata din camera mea de copil, zugrăvită peste ea de trei ori și demolată odată cu peretele, când mama vânduse apartamentul.
Mi-am ridicat mâinile deasupra feței. Erau mâinile unui băiat, cu unghiile roase și o zgârietură proaspătă pe încheietură, despre care nu mai știam nimic.
M-am gândit întâi la un atac cerebral. Pe urmă am auzit, prin perete, o femeie strigând un nume, o singură dată, cu o voce pe care n-o mai auzisem la nimeni. Apoi s-au trântit uși pe toată scara. Atunci am știut că nu mi se întâmplă numai mie, și a fost singura ușurare din ziua aceea.
În bucătărie, tata ședea la masă în maiou. Țigara îi ardea singură între degete și el se uita la degete. Mama stătea în picioare, cu spatele lipit de aragaz, și se uita la el. Avea patruzeci și unu de ani și părul negru, iar ochii îi erau ai femeii de șaptezeci și unu pe care o sunasem cu o seară înainte.
— Andrei, a zis tata. Ce an e?
— Nu știu. Tu ești mort, tată.
— Știu, a zis. Din unsprezece.
România Misterioasă
- Vulturul și lupul. Iarna la Oescus – Cap.2/4 – Una din ele
Femeia de la ușă Valens se întorsese de la Phoibos și nu spusese nimic. Se culcase în haine, cu fața…
Pe perete era calendarul de la fabrica de confecții: noiembrie 1996, duminică, 17. La radio, un crainic a început buletinul de știri de la ora șapte, s-a oprit după a doua frază și a tăcut destul de mult. Pe urmă a spus: «Stimați ascultători, nu știu ce să vă citesc. Am șaizeci și opt de ani. Aseară eram la mine acasă și nevastă-mea…» Aici s-a auzit un scaun și apoi nimic, doar camera goală a studioului, pe care au lăsat-o în emisie până la prânz.
Era duminica turului doi. Secțiile de votare s-au deschis din obișnuință și oamenii chiar s-au dus, pentru că nu știau unde altundeva să se ducă. Au stat în curtea școlii, cu buletinele în mână, și au vorbit. Toți știau cine câștigase și toți știau ce urmase după aceea. Tata s-a dus și el, «ca să am ce face cu picioarele». Pe la prânz, cineva a încuiat urna goală în cancelarie.
Despre cauză s-a vorbit mult și nu s-a aflat nimic. Se zicea de un accelerator, de un experiment din 2026 pe care nimeni nu-l mai putea verifica, fiindcă mașinile acelea nu existau încă, iar oamenii care le construiseră erau acum studenți sau copii. Am încetat destul de repede să întrebăm. Era ca și cum ai întreba de ce te-ai născut într-o marți.
II. Cei întorși

Regula s-a lămurit în câteva zile, din ce povestea fiecare. Cine era în viață în dimineața aceea din 1996 își amintea totul până în noiembrie 2026. Cine murise între timp își amintea totul până la moarte. Cine murise înainte de 1996 rămăsese mort.
Tata ținea minte până într-o joi din februarie 2011, pe la cinci după-amiaza, salonul patru de la cardiologie. După aceea nu era nimic, nici măcar întuneric. Închisese ochii acolo și îi deschisese în bucătărie, cu țigara aprinsă. Lumea i-a tot întrebat pe cei ca el ce e dincolo, și ei n-au avut ce să spună. Unii s-au supărat pe ei, ca pe niște martori care refuză să vorbească. Preoții au avut o iarnă grea.
În casa noastră, greul era altul. Mama fusese văduvă cincisprezece ani. Învățase să schimbe singură butelia, să se certe cu administratorul, să doarmă pe mijlocul patului. Îl plânsese pe tata, apoi îl pomenise, apoi începuse, cu sfială, să-l țină minte mai bun decât fusese. Acum omul ședea la masă și cerea sare. Avea în cap cincizeci și opt de ani, iar ea șaptezeci și unu. Îi era soție și îi era, cu treisprezece ani, mai bătrână.
Într-o seară l-am auzit spunându-i:
— Te-ai schimbat.
— Am avut când, a zis mama.
Nu s-au certat. S-au purtat o vreme unul cu altul ca doi oameni politicoși într-un compartiment de tren, și asta era mai greu de privit decât o ceartă.
Bunica stătea în camera mică. Murise în martie 1998, în somn, și o știa. A fost singura din bloc pe care dimineața aceea n-a speriat-o.
— Am un an și patru luni, a zis, și de data asta sunt anunțată. Data trecută m-a prins cu rufele la uscat.
A început să-și împartă lucrurile fără nici o tristețe, cum faci ordine înainte de concediu. A învățat-o pe mama cozonacul, pe care mama regretase treizeci de ani că nu-l întrebase la timp. Mi-a dat mie ceasul bunicului, pe care data trecută îl luase un văr. Când am întrebat-o dacă nu-i e frică, s-a gândit puțin.
— Frică mi-a fost atunci, că nu știam. Acum mi-e doar ciudă pe zilele pe care le-am dormit.
Pe scara noastră mai erau doi întorși. Nea Titi de la trei murise de inimă în ianuarie 1997 și număra săptămânile cu voce tare, la poștă, la pâine. Și era Sorin, colegul meu de bancă, despre care o să vorbesc mai încolo.
Mai erau perechile. Familia de la doi divorțase în 2003, cu avocați și cu vorbe care nu se mai iau înapoi, și se trezise în același pat, cu verighetele pe deget. El a dormit o lună pe balcon, în noiembrie. Pe urmă s-a mutat înapoi în casă, pentru că nu avea unde să se ducă și pentru că, zicea ea, a urî pe cineva treizeci de ani la rând cere o sănătate pe care n-o mai aveau.
III. Neveniții
În prima dimineață, după ce am ieșit din bucătărie, m-am întors în camera mea și am căutat ceva, fără să știu ce. Am deschis dulapul, sertarele, ghiozdanul. Abia când am dat de penarul cu abțibilduri am înțeles că îi caut pe Matei și pe Ilinca.
Matei avea unsprezece ani și un dinte ciobit de la trotinetă. Ilinca avea opt și dormea cu lumina aprinsă. Se născuseră în 2015 și în 2018, într-o lume care nu mai urma să vină. Nu muriseră. Nu aveau mormânt și nici fotografie, pentru că toate fotografiile erau într-un telefon rămas acolo. Îi aveam numai în cap, și știam de pe atunci că în cap chipurile se tocesc.
La fel pățise aproape jumătate din omenire. Toți cei sub treizeci de ani lipseau, patru miliarde de oameni care nu puteau fi trecuți la morți. Multă vreme n-a existat un cuvânt pentru ei. Bunica le-a zis «neveniții», și așa le-a rămas, cel puțin pe scara noastră.
Unii părinți și-au făcut socoteli: aceeași lună, aceeași noapte, aceeași casă, peste ani. Toți știau că nu merge. Un copil este o întâmplare de o clipă, iar clipa aceea ținea de o lume în care se mâncase altceva la cină și se spusese altceva la masă. Ar fi venit un alt copil, pus să poarte numele unui frate pe care nu l-a cunoscut.
A mai fost un lucru despre care se vorbea în șoaptă. Sugarii din 1996 aveau acum treizeci de ani pe dinăuntru și nu-și puteau ține capul. La maternitate nu plângea nimeni. Asistentele povesteau că cei mici te urmăresc cu privirea și că ele ies pe hol să fumeze după fiecare schimbat. Femeile însărcinate purtau în burtă oameni mari. O vecină de la parter era în luna a șaptea cu băiatul ei, despre care știa că se face inginer, că se mută la Brașov și că o sună rar. Vorbea cu el seara, cu mâna pe burtă, și îl întreba de ce.
Școlile au stat închise două săptămâni și apoi s-au redeschis, fiindcă părinții aveau serviciu și legea nu știa ce să facă cu niște oameni de un metru treizeci. În clasa a treia B eram treizeci și unu: un contabil, o asistentă medicală, un șofer de tir cu divorț în Spania, o femeie care îngropase un bărbat. Doamna învățătoare avea, la minte, peste optzeci de ani. S-a uitat la noi mult și a zis:
— Nu am ce să vă predau. Aveți voie să citiți.
Sorin ședea lângă mine. Murise la șaptesprezece ani, în 2004, pe trecerea de pietoni de lângă piață. Era cel mai tânăr din clasă și singurul cu care mai vorbeam, fără să vrem, cum vorbesc oamenii mari cu un copil. Nu-l deranja. Ne asculta vorbind despre rate, despre copiii noștri, despre spitale, ca unul care a plecat de la film la jumătate și acum i se povestește sfârșitul.
Trupul avea însă părerile lui. Adormeam la nouă seara, oricâte griji aveam. Plângeam ușor, din orice, și ne era rușine. Pofteam la ciocolată cu o poftă de care uitasem. În pauze, la început, stăteam pe lângă gard și vorbeam încet. Într-o zi de decembrie cineva a dat cu piciorul într-o minge uitată, altcineva a dat-o înapoi, și peste un minut alergam toți, contabilul, șoferul, văduva, urlând, cu fularele pe jos. Când a sunat clopoțelul ne-am oprit și nu ne-am uitat unii la alții. Fusese bine. Asta era de neiertat și fusese bine.
IV. Ce știa toată lumea
În prima săptămână, fiecare a crezut că e bogat. Fiecare ținea minte o acțiune, un teren la marginea unui oraș, o monedă care nu se inventase încă. Luni dimineața, bursele lumii s-au deschis și toată lumea a vrut să cumpere aceleași zece lucruri, pe care nu le vindea nimeni. Până seara s-a înțeles: ceea ce știe toată lumea nu valorează nimic. Prețul viitorului fusese plătit dintr-odată, de toți, și nu mai rămăsese nimic de câștigat din el.
La fel a fost cu loteria. Un vecin ținea minte șase numere din 1999 și le-a păzit ca pe o moștenire. Bilele au căzut altfel. Bilele cad altfel dacă omul care le toarnă în urnă a dormit prost, iar în lumea aceasta nu mai dormea nimeni cum dormise.
Asta am priceput cel mai greu. Știam viitorul unei lumi în care nimeni nu-l știuse. De cum l-am știut cu toții, a încetat să mai fie al nostru. Până la Paște, nimic din ce țineam minte nu se mai potrivea, în afară de vreme și de cutremure. Pământul nu ne citise amintirile. Se știa ziua fiecărui cutremur mare și a fiecărui val, și se făceau de pe atunci liste cu orașele care trebuiau golite la timp. A fost, cred, singurul dar curat.
Inginerii țineau minte telefoanele, rețelele, mașinile care gândesc, dar le țineau minte cum ții minte o catedrală: știi cum arată, nu ai nici cărămizile, nici schelele. Medicii știau de boli care nu apăruseră și de leacuri pentru care nu existau fabrici. Totul avea să vină mai repede decât data trecută, se zicea. Deocamdată, tata s-a dus luni la uzină, deși toată secția știa că uzina se închide în 1999 și că halele se vând la fier vechi. S-au apucat de lucru. Ce era să facă.
Și au fost vinovații. Lumea era plină de oameni care își aminteau că au făcut un rău pe care, aici, nu-l făcuseră. Judecătorii n-au știut ce să le facă. Poți închide un om pentru o faptă care nu există decât în memoria lui și a victimei? Dar îl poți lăsa liber, când amândoi știu?
La noi în bloc, întrebarea avea nume. Domnul Pavel de la parter urcase băut la volan în aprilie 2004 și îl lovise pe Sorin pe trecere. Făcuse patru ani de închisoare și trăise apoi, până în 2026, ca un om care cere voie să intre în propria casă. În a treia zi după întoarcere și-a vândut Dacia pe nimic. În a patra a urcat la etajul doi și a sunat la ușa lui Sorin.
Am fost pe palier, am văzut. A deschis mama lui Sorin. Pavel n-a zis nimic, își ținea căciula cu amândouă mâinile. Ea s-a uitat la el un timp și a spus, fără să ridice vocea:
— N-am ce să-ți iert, că n-ai făcut nimic. Și nu pot să te văd.
A închis ușa încet. Din spatele ei se auzea Sorin, viu, râzând la televizor. Pavel a rămas pe palier până s-a stins becul.
M-am gândit des la ei. Fiecare dintre noi era, mai în mic, și Pavel, și femeia aceea. Știam despre fiecare cunoscut ce avea să facă: cine avea să înșele, cine avea să plece, cine avea să nu vină la o înmormântare. Și ei știau despre noi. Trăiam între oameni care ne văzuseră deja ce putem.
V. Oamenii fără viitor
Alegerile s-au reluat în martie. A fost cea mai scurtă campanie pe care a văzut-o țara și singura în care nu s-a promis nimic. Nu poți spune «voi face» unor oameni care țin minte ce ai făcut. Candidații vechi au ieșit la televizor și au vorbit ca la un proces în care sentința se citise deja. Unul a zis: «Știți cum a fost. O să încerc să fie mai puțin.» A fost cel mai cinstit lucru spus vreodată într-o campanie și n-a ajutat la nimic.
A câștigat un om de care nu auzise nimeni, un inginer agronom din Bărăgan, care în lumea cealaltă murise în 1998 și nu apucase să facă nici bine, nici rău. Așa a fost, în anul acela, peste tot. Au câștigat oamenii fără viitor: cei morți devreme, cei care trăiseră treizeci de ani fără să-i bage nimeni în seamă. Singura avere care mai conta în politică era să nu se știe nimic despre tine.
— Pe ăștia măcar nu-i știm, a zis tata.
— Stai să-i afli, a zis mama, care avea cu treisprezece ani mai mult decât el.
În America, președintele fusese reales cu douăsprezece zile înainte de întoarcere. O țară întreagă îi știa al doilea mandat pe de rost, cu fiecare discurs și fiecare scandal. A guvernat mai departe ca un actor într-o piesă pe care sala o văzuse, în fața unui public care îi șoptea replicile.
Mai ciudat a fost cu cei care urmau. Trăiau în lume câteva sute de oameni care fuseseră, în viitor, președinți și prim-miniștri. În noiembrie 1996 erau guvernatori, primari, profesori de drept, ofițeri; unul vindea apartamente. Lumea îi oprea pe stradă, unii ca să le mulțumească, alții ca să-i scuipe, pentru mandate pe care nu le începuseră. Aproape niciunul n-a mai candidat. Nu se poate face campanie împotriva propriei biografii.
Câțiva, cei regretați, au fost rugați să vină mai devreme. Unul a răspuns, se zice, că omul pe care îl votaseră se făcuse din anii în care nu era încă președinte, și că anii aceia nu-i mai are de unde lua.
Cu ceilalți a fost mai scurt. Erau câțiva oameni despre care toată planeta știa că vor porni un război, vor goli o țară sau vor umple o groapă. În 1996 erau funcționari, colonei, predicatori de cartier. Li s-au închis toate ușile într-o săptămână. Unii au dispărut, și nu s-a cercetat prea atent cum. Unul a apucat să spună la un post de radio: «Mă judecați pentru un om care nu voi mai fi.» Poate că era adevărat. Nimeni nu și-a permis să afle.
Dictatorii aflați deja la putere știau ziua și piața în care aveau să cadă. Câțiva au fugit din prima lună, cu ce au putut căra. Alții au umplut din timp piața aceea cu soldați. Soldații țineau și ei minte, și în două capitale au tras, de data asta, în partea cealaltă, cu ani mai devreme.
La noi, lucrurile mari au avut chipuri mici. La uzina tatei lucra un contabil-șef, Vasiliu, despre care toată secția știa că în 1999 avea să cumpere halele pe nimic și să le vândă la fier vechi. Deocamdată avea un costum lucios și o Dacie break. Mânca singur la cantină. Într-o zi s-a ridicat de la masă, cu tava în mâini, și a zis tare, către nimeni:
— Dacă nu eram eu, era altul. Voi credeți că eu am scris legea?
Avea dreptate, și asta a fost partea cea mai rea. Știam numele fiecărui om care se îmbogățise din ce fusese al tuturor. Nu știam cum se face o țară în care să nu se poată. Ne aminteam hoții, nu și lacătele.
Iar unele lucruri s-au repetat doar mai repede. În prima luni de după întoarcere, la sediul unui fond de investiții din centru s-a făcut o coadă până la colț. Toți cei de la coadă știau că fondul se prăbușește în 2000 și că banii nu se mai văd. Voiau să-i scoată primii. S-a prăbușit în trei zile ce data trecută ținuse patru ani, și aceiași oameni au pierdut aceiași bani. Doamna Lenuța de la unu a venit acasă pe jos, prin zăpadă, și a zis pe scară, mai mult mirată decât supărată:
— Am știut. De data asta am știut, și tot acolo am ajuns.
VI. Hărțile ambelor tabere
Cu războaiele a fost mai amestecat decât sperasem. Unele n-au mai început, pentru că amândouă părțile știau cine pierde și cât costă. Altele au fost gata să înceapă mai devreme, pentru că cel care pierduse știa acum unde greșise. Generalii aveau în cap hărțile ambelor tabere, cu tot cu săgeți. Un război în care fiecare știe planul celuilalt seamănă cu o partidă de șah jucată a doua oară, și tot s-au găsit câțiva care au vrut s-o joace.
În Balcani, satele care arseseră în 1999 erau întregi, cu acoperișuri și cu găini. Oamenii din ele țineau minte cine aprinsese, iar cei care aprinseseră locuiau la douăzeci de kilometri și țineau minte la fel de bine. S-au uitat unii la alții toată iarna, peste o vale, și n-a tras nimeni. Nu din iertare. Fiecare știa ce urmează după primul foc, până la ultimul avion.
La New York, turnurile stăteau în picioare. Aproape trei mii de oameni își aminteau dimineața în care muriseră în ele sau lângă ele. Luni, mulți n-au mai urcat. Până la Crăciun, etajele de sus erau goale, cu birourile lăsate cum fuseseră, și liftierii povesteau că urcă singuri. Pompierii care intraseră atunci pe scări erau din nou tineri și nu mai puteau plăti o cafea în tot orașul.
Mai erau cei nouăsprezece. Trăiau, risipiți prin câteva țări, unii încă elevi. Muriseră pentru un rai și se treziseră în paturile lor, fără să fi văzut nimic. Doi s-au predat singuri la o ambasadă, unde nimeni n-a știut pentru ce să-i rețină. Despre unul s-a spus că a ajuns la New York și a stat o zi întreagă pe trotuar, cu capul dat pe spate.
Noi, în partea asta de lume, ne aminteam turnurile. În Africa centrală, câteva milioane de oameni își aminteau că muriseră, de glonț, de foame și de friguri, într-un război despre care restul omenirii nu ținea minte nici măcar în ce țară fusese. Memoria comună nu era comună. Fiecare popor venise înapoi cu morții lui și cu foarte puțin loc pentru ai altora.
În Orientul Apropiat, de amândouă părțile unui zid care nu se ridicase încă, mamele își numărau copiii întorși și îi țineau în casă. La răsărit de Prut, la câteva sute de kilometri de noi, era mai rău, fiindcă era mai aproape în timp. Bărbații căzuți acolo în anii din urmă erau acum băieți de grădiniță. Țineau minte tranșeele, cu mintea întreagă, în trupuri de trei ani. Erau de amândouă părțile frontului, și în 1996 frontul nu exista: se trecea cu trenul, la rude. Cei mai tineri dintre morții aceia nu se întorseseră deloc. Erau printre neveniți, și mamele lor nu știau pe cine să blesteme, pentru că în lumea asta nu trăsese nimeni.
Soldații au fost, de fapt, cei care au ținut pacea. Morții erau vii, aveau douăzeci de ani și țineau minte cine îi trimisese. Nu se mai găseau ușor oameni care să meargă a doua oară. La noi în școală, într-a șaptea, era Cătălin, care în 2009 murise sergent în Afganistan, la douăzeci și șase de ani. Profesorii se ridicau când intra el în cancelarie. L-am auzit o dată, la gard, vorbind cu unul de-a opta:
— M-aș mai duce. Dar de data asta să-mi spună cineva înainte pentru ce, și să se uite la mine când îmi spune.
În aprilie, la Haga, juriștii a peste o sută de țări au semnat o declarație de o pagină. Spunea, în esență, că memoria nu e probă: nimeni nu poate fi judecat pentru o faptă care există numai în amintirea lumii celeilalte. Altfel, au explicat ei, ar fi trebuit judecată jumătate din omenire de către cealaltă jumătate. În fața clădirii, o femeie a strigat spre geamuri, și au dat-o toate televiziunile:
— Atunci spuneți-mi ce să fac cu ce țin minte!
Nu i-a răspuns nimeni, nici atunci, nici pe urmă.
A fost o pace de oameni obosiți, nu de oameni buni. Sub ea, statele majore lucrau. Generalii își aminteau arme care încă nu se puteau construi și făceau liste. Toți știau că în cei treizeci de ani nu căzuse nicio bombă atomică, și toți au înțeles, pe rând, că norocul acela nu venise înapoi odată cu noi.
Un singur lucru se întorsese fără umbră. Primiserăm înapoi treizeci de ani de aer. Ghețarii erau la locul lor, pădurile arse erau verzi, mările aveau pește. În vara aceea, oameni bătrâni în trupuri tinere au urcat în Alpi numai ca să se uite la gheață, cum te duci să vezi un părinte întors. Unii au stat acolo câte o săptămână. Coborau și spuneau că de data asta știm. Mă gândeam la doamna Lenuța și nu ziceam nimic.
VII. Iarna preoților
În prima duminică de după întoarcere, biserica din cartier a fost plină până în stradă. A venit și tata, care în viața cealaltă intrase acolo de trei ori, a treia oară pe năsălie.
Părintele Ilie a ieșit în ușile altarului și n-a predicat. S-a uitat peste noi mult, mișcând buzele, și am înțeles că numără.
— Unsprezece, a zis. Văd de aici unsprezece oameni pe care i-am îngropat eu, cu mâna mea. Patruzeci de ani v-am spus la groapă că omul se duce într-un loc luminat, unde nu e durere. Și ei s-au dus, și zic că n-au văzut nimic.
A tăcut. Nu tușea nimeni.
— Nu știu ce să vă spun azi. Slujba o fac, că pe aia o știu.
A făcut-o. La ieșire i-a ținut tatei mâna mai mult decât se cuvine.
— Te-am îngropat pe ploaie, Victore. Era noroi până la gleznă.
— Îmi pare rău, părinte.
— Lasă, că n-ai fost tu de vină.
Întrebarea era aceeași în toată lumea, în toate limbile: morții se întorseseră și nu aduseseră nimic. Fiecare a răspuns cum a putut. Cei care nu crezuseră niciodată au zis că acum e dovedit, dar am băgat de seamă că nu se bucurau. Alții au zis că întorșii n-au fost morți de-a binelea, că au fost chemați înapoi din prag și n-au apucat să vadă. Alții, că tocmai asta e învierea făgăduită, numai că a ieșit mai săracă decât în cărți: fără trâmbițe, cu ibricul pe foc. Imamii, rabinii și călugării din munții Asiei au avut aceeași iarnă ca părintele Ilie. Cei care credeau în renaștere se întrebau ce fel de renaștere te pune înapoi în aceeași viață, cu aceeași soacră.
Au apărut și cei care au ales să nu creadă nimic din toate astea. Spuneau că anii până în 2026 n-au existat, că am visat cu toții același vis într-o singură noapte și că e o ispită să te iei după el. Aveau mulți adepți printre oamenii care făcuseră, în visul acela, lucruri grele. Îi înțelegeam mai bine decât aș fi vrut. Dacă Matei și Ilinca fuseseră un vis, nu mai aveam pe cine jeli. N-am putut plăti prețul ăsta.
Bunica avea părerea ei și n-a schimbat-o până la capăt.
— Asta e Judecata, maică. Ce credeai, că te cheamă la un ghișeu, cu dosarul? Te pune înapoi la masă cu ai tăi, și știți toți tot. Mai rău de-atât nu are ce să-ți facă, și nici mai bine.
Părintele Ilie a avut de lucru cu spovedaniile. Veneau oameni să se dezlege de păcate pe care nu le făcuseră încă: un bărbat care avea să-și părăsească nevasta bolnavă, o femeie care avea să-și dea mama la azil și să n-o mai viziteze. Domnul Pavel venea în fiecare sâmbătă.
— Cum să dezleg ce nu s-a făcut? i-a zis părintele, obosit. De gând te dezleg. De faptă să te ferească Dumnezeu, că eu n-am cum.
Și mai era o încurcătură, măruntă, care pe mine m-a ținut în biserica aceea. La noi, lumânările se aprind în două locuri: într-o parte pentru vii, în cealaltă pentru adormiți. În a doua duminică, mama a stat cu două lumânări în mână între cele două tăvi cu nisip și n-a știut unde să le pună. Nepoții ei nu erau nici vii, nici adormiți. Femeia de la pangar n-a știut nici ea. Au venit și altele, cu aceeași nedumerire, și s-a făcut un mic grup de femei cu lumânări neaprinse.
Până la Crăciun, părintele a pus o a treia tavă, între celelalte două. N-a scris nimic pe ea. Toată lumea a știut pentru cine e, și în câteva săptămâni era cea mai luminată din biserică.
N-ajungeam la ea. M-a ridicat tata de subsuori, cum ridici un copil la cișmea, și am înfipt în nisip două lumânări, una mai mare și una mai mică.
VIII. Ioana
Ioana avea nouă ani și locuia la Iași, pe o stradă al cărei nume mi-l spusese o singură dată, într-o plimbare, arătându-mi un bloc cu farmacie la parter. Fuseserăm căsătoriți doisprezece ani. Nu-i știam numărul de telefon al părinților, pentru că nu avusesem niciodată nevoie de el.
I-am scris. Mâna nu mă asculta, literele ieșeau mari și strâmbe, ca în caietele pe care mama le păstrase într-o cutie. Pe plic am pus numele ei de fată, strada și «blocul cu farmacie». Răspunsul a venit în ianuarie, o jumătate de pagină: «Sunt aici. Nu pot să scriu despre ei. Vino când te lasă.»
M-au lăsat în martie. Un copil de nouă ani nu călătorește singur, așa că am mers cu mama, iar pe peronul din Iași Ioana aștepta cu mama ei. Cele două femei, cuscre vreme de doisprezece ani, s-au pupat pe obraji, au plâns puțin și s-au dus să bea o cafea la bufet, lăsându-ne pe o bancă, cu o pungă de covrigi între noi.
N-o văzusem copil decât în poze. Avea codițe și îi lipsea un dinte de sus. Picioarele nu ne ajungeau la pământ. S-a uitat la mine lung și a zis:
— Semeni cu Matei.
Atât a trebuit. Am plâns amândoi cum plâng copiii, cu sughițuri, cu nasul curgând, și lumea de pe peron nu s-a uitat la noi, pentru că în iarna aceea se plângea pe toate peroanele.
Pe urmă am vorbit. Ea făcuse socoteala: ne cunoscuserăm în 2012, mai erau cincisprezece ani până atunci.
— Și ce facem cincisprezece ani? Ne scriem ca verii?
— Nu știu.
— Știi ce mă sperie? a zis. Că știu de pe acum tot ce o să mă scoată din sărite la tine. Data trecută am aflat pe rând, și între timp apucasem să te iubesc.
Avea dreptate și nu era tot. Îmi spusese odată, cu trei ani înainte de întoarcere, că se simte singură în casă cu mine. Lucram mult atunci, și când nu lucram eram tot acolo. Am vrut să-i promit, pe bancă, că a doua oară va fi altfel. M-am oprit, pentru că îi mai promisesem o dată exact asta și ea fusese de față.
M-am întrebat toată iarna dacă aș mai lua același drum. Pe banca aceea am văzut că întrebarea era prost pusă. Drumul nostru dusese la doi copii. Acum ducea în același loc, fără ei. Puteam să-l luăm din nou, din credință, sau puteam să ne dăm drumul unul altuia și să fim, fiecare, liberi într-un fel pe care nu-l ceruserăm.
— Hai să nu ne promitem nimic, a zis Ioana. Ne-am promis o dată și ne-am ținut, cât am putut.
Ne-am înțeles într-o singură privință. Fiecare avea să țină un caiet și să scrie în el tot ce-și amintește despre ei, cât încă e proaspăt, iar o dată pe an să le punem alături. Ce nu mânca. Cum râdea. Ce a zis când a văzut prima dată marea.
În tren, la întoarcere, mama s-a prefăcut că doarme. Am scos caietul de matematică și am scris pe ultima pagină, cu literele mele strâmbe: «Matei. Dinte ciobit, stânga sus. Roșiile, numai tăiate de Ioana.» Am scris până la Bârlad.
IX. Lucruri mărunte
Lucrurile mari le aflam de la televizor. Cele mărunte se întâmplau pe scară, și pe acelea le țin minte mai bine.
Luni de zile, oamenilor le-a mers mâna singură la buzunar. O vedeai în autobuz, la coadă, la masă: palma pipăia stofa, nu găsea nimic și se întorcea rușinată. Serile se făcuseră din nou lungi. Vecinii veneau neanunțați, fiindcă nu aveau cum să anunțe, și stăteau. Eu, care trăisem zece ani cu ochii într-un ecran în timp ce Ioana strângea masa singură, nu mai aveam unde să mă ascund. A trebuit să mă uit la oameni cât vorbeau. A fost mai greu decât tabla înmulțirii, pe care o făceam a doua oară.
Doamna doctor Stanciu de la trei era pediatră și avea, la minte, patruzeci și cinci de ani de meserie. Scria noaptea. Îi vedeam lumina de la bucătărie până spre dimineață: umplea caiete studențești cu tot ce ținea minte, scheme de tratament, doze, greșeli pe care medicina le pricepuse abia mai târziu. La fel făceau, în iarna aceea, medicii, chimiștii și inginerii din toată lumea. Umanitatea își copia viitorul de mână, pe hârtie cu pătrățele, înainte să-l uite. I s-a spus Marea Transcriere și cred că a fost lucrul cel mai frumos pe care l-am făcut.
Graba doamnei Stanciu avea un nume. În blocul de vizavi locuia Bianca, care murise de leucemie în 2001, la șapte ani. Acum avea doi ani și mintea de atunci. Leacurile din 2026 nu existau și n-aveau cum să existe la timp. Dar doctorița știa ce se greșise: boala fusese prinsă târziu, după luni de «o fi anemie».
— De data asta o aștept, a zis. Îi iau sânge în fiecare lună, cinci ani de-acum. Dacă vine, o prind din prima săptămână.
Nu promitea mai mult, și mama Biancăi nu cerea mai mult. Fetița ședea în cărucior și asculta. Vorbea încă greu, cu gura ei de doi ani, dar într-o zi a spus limpede, și mama ei ne-a povestit-o tuturor, ca pe o minune și ca pe o pedeapsă:
— Să nu mai plângi pe hol, mami. Că se auzea.
Pe scara vecină stătea domnul Grigore. Nevasta lui, Margareta, murise în 2000, iar el se recăsătorise în 2005 cu o femeie blândă, Nuți, cu care trăise bine douăzeci și unu de ani. Acum Margareta era vie, la aragaz, și știa tot, pentru că într-un bloc se știe. În februarie, Nuți a venit de la Bacău, cu un cozonac, neștiind nici ea ce caută. A deschis Margareta.
— Dumneata ești Nuți. Hai înăuntru, că faci frig pe casă.
Au băut cafea toți trei. Domnul Grigore, povestea pe urmă Margareta, n-a ridicat ochii din ceașcă un ceas întreg.
— Mi-a zis că a avut grijă de el la bătrânețe, că i-a făcut și operația de șold. Ce era să-i fac, s-o dau pe scări? I-am mulțumit. I-am zis: eu mai am patru ani. După aia să vii înapoi, că pe alta n-o cunosc și ăsta singur nu se descurcă.
Doamna Lenuța de la unu își avea fata acasă. În viața cealaltă, fata plecase în Italia în 2002 și venise de două ori în douăzeci și patru de ani. Acum avea douăzeci de ani și ședea la masa din bucătărie, iar Lenuța îi gătea în fiecare zi și se uita la ea cum mănâncă.
— Mamă, eu tot plec. Aici nu e nimic, știi și tu.
— Știu. Mănâncă.
Plecații erau peste tot. Șoferul de tir din clasa mea vorbea spaniolă în somn, zicea maică-sa. Într-un sat de lângă oraș, la crâșmă, bărbații se certau în italiană, din obișnuință. Își aminteau case cu etaj ridicate din banii de acolo, pe locuri unde acum creșteau buruieni. Granițele erau încă închise, iar țările din Apus, care țineau și ele minte, nu se grăbeau. Cei mai mulți ziceau că ar pleca din nou. Era printre puținele drumuri pe care oamenii le-ar fi luat a doua oară fără să stea pe gânduri, fiindcă motivele rămăseseră pe loc. Unei vecine i-a venit o scrisoare din Bergamo, de la bătrâna pe care o îngrijise până la moarte, acum cu treizeci de ani mai tânără: «Vino. De data asta te plătesc cum trebuie.»
Nelu de la parter căzuse de pe o schelă în 2010 și stătuse șaisprezece ani în scaun. În fiecare dimineață, la șase, urca în fugă până la patru și cobora, de trei ori. Tropăia de se cutremura casa scării. Nu i-a zis nimeni nimic.
Doamna învățătoare ne-a spus într-o zi, simplu, că nu ține minte nimic de prin 2019 încolo.
— Dacă v-am supărat cu ceva după aceea, să știți că nu eram eu.
Iar într-o sâmbătă din aprilie, mama a plecat de acasă devreme, cu o sticlă de apă și un mănunchi de lumânări. S-a întors pe la prânz. Tata era în bucătărie.
— Unde ai fost?
— La tine.
Cincisprezece ani mersese în fiecare sâmbătă a morților la același loc, pe aleea a treia. Picioarele o duseseră singure.
— Și cum era? a întrebat tata, după un timp.
— Era iarbă. Și un corcoduș.
S-au uitat unul la altul și au început să râdă, întâi el, pe urmă ea, cu mâna la gură, până le-au dat lacrimile. Era prima oară când îi auzeam râzând împreună, în oricare dintre vieți.
X. Cheia de zece
În februarie 2011 aveam douăzeci și trei de ani și lucram într-un depozit lângă Birmingham. Mama m-a sunat luni: tata era internat, doctorii ziceau că nu-i grav. Aveam ture până vineri și biletul de avion costa cât chiria. Am zis că vin sâmbătă. Tata a murit joi. Am venit sâmbătă, la înmormântare, și am cărat cincisprezece ani după mine zilele de luni până joi.
Acum îl aveam în față în fiecare dimineață și nu găseam cum să încep. Nea Titi, între timp, trecuse de ianuarie. A dat de băut la toată scara, a umblat două luni ca un om care a câștigat un proces, și în mai a murit de altceva, în somn. Datele noastre nu mai erau nici sentințe, nici garanții. Erau amintiri despre altcineva.
Într-o duminică de iunie, tata a scos Pegasul pe balcon și l-a întors cu roțile în sus. M-am așezat pe prag.
— Tată, în unsprezece…
— Știu ce vrei să zici. Dă-mi cheia de zece.
I-am dat-o. A strâns ceva care era strâns.
— Te-am așteptat până miercuri seara, a zis. Mă uitam la ușă de câte ori se deschidea. Miercuri seara m-am gândit: e departe, e scump, are serviciu. Eu, la vârsta lui, n-aș fi venit nici atât. Și n-am mai așteptat. Joi mi-a fost ușor.
— Trebuia să vin.
— Trebuia.
A învârtit pedala cu mâna. Lanțul mergea bine.
— Uite cum stă treaba. Tu vrei să te iert pentru ce a făcut un băiat de douăzeci și trei de ani. Pe ăla nu-l am aici. Am aici unul de zece, care nu doarme nopțile. Cu ăsta n-am nimic de împărțit.
— Tot eu sunt.
— Ești. De-aia îți și spun.
A pus cheia jos și s-a șters pe mâini mai mult decât era nevoie.
— Eu, în viața aia, nu ți-am zis o dată că mi-ești drag. Așa am fost crescut, nu se zicea. Am murit cu asta în gât. Și crezi că acum, dacă știu, îmi vine ușor? Stau de o jumătate de oră cu un lanț care n-are nimic.
Nu mi-a zis-o nici atunci. A întors bicicleta pe roți, a încercat frâna și mi-a ținut-o de șa până am urcat, deși știam să merg de treizeci de ani.
Crezusem, ca toată lumea în iarna aceea, că greșelile noastre veniseră din neștiință. Că dacă am fi știut cum se termină, am fi făcut altfel. Acum știam cu toții cum se termină, și mama tot tăcea la masă când era supărată, tata tot repara lucruri în loc să vorbească, iar eu tot amânam, de luni până joi, orice conta. Greșelile veniseră din noi. Memoria ne arăta unde sunt. Nu ne dădea și alte mâini.
Ceva totuși se mișcase. Tata s-a lăsat de fumat în vara aceea.
— Nu pentru inimă, a zis. Februarie ăla nu mai e al meu, pot să am mai mult, pot să am mai puțin, sunt iar ca tot omul. Dar maică-ta a stat cincisprezece ani în aer curat și nu mai suportă mirosul.
Din compartimentul lor de tren, cineva deschisese geamul.
XI. Cea care nu știe
Doina și Marcel de la patru avuseseră, în lumea cealaltă, un băiat născut în 1999. Era printre neveniți. N-au așteptat anul acela și n-au făcut socoteli. Fata lor s-a născut într-o noapte de septembrie 1997, la zece luni după întoarcere, și n-au botezat-o cu numele lui.
La maternitate, povestea Doina, au venit asistente de pe celelalte etaje, în halate, cu mâinile la gură, numai ca s-o audă. Plângea. De aproape un an, în spitalul acela se născuseră doar oameni care tăceau și se uitau. Fata plângea cu toată fața, roșie, supărată pe lumină, fără să știe ce e lumina.
Au adus-o acasă într-o joi. Vecinii au ieșit pe la uși, cum se iese la o mireasă. Domnul Pavel a stat la parter, cu căciula în mână, și a dat din cap de departe. Sorin a urcat cu mine și s-a uitat la ea mult, peste marginea păturii.
— Ea n-a pățit nimic, a zis. Deloc.
Avea optsprezece ani la minte și era, până în ziua aceea, cel mai tânăr om pe care îl cunoșteam.
Bunica i-a tricotat o căciuliță galbenă. Mai avea șase luni, după socoteala veche, și nu mai socotea. Zicea că, dacă Titi a păcălit calendarul într-o parte, poate ea îl păcălește în cealaltă, și că oricum cozonacul e predat.
În noaptea aceea fata a plâns pe la trei. Blocul nostru avea pereți subțiri; se auzea de la patru până la parter. Nimeni n-a bătut în țeavă. M-am trezit în patul meu scurt, sub barza de pe tavan, și am ascultat. Auzeam cum ascultă și ceilalți: un scaun tras la doi, apa pornită la trei, pașii tatei spre bucătărie. Pe urmă pașii mamei. Au vorbit încet, peste masă, și vocile nu mai erau ale celor doi călători politicoși din toamnă.
M-am gândit la Matei și la Ilinca, cum mă gândeam în fiecare noapte, și la caietul care ajunsese la pagina patruzeci. M-am gândit la Ioana, care îmi scrisese că i-a căzut încă un dinte și că e ridicol cât a bucurat-o. La cei cincisprezece ani despre care nu știam nimic, nici eu, nici ea, nici vreun om de pe pământ.
Deasupra, fata plângea după ceva ce nu putea numi. Era singura din bloc pentru care ziua de mâine nu se mai întâmplase o dată. Am stat și am ascultat-o cu toții, treizeci de apartamente de oameni bătrâni, până a adormit.
Pe urmă am adormit și eu, la ora la care adorm copiii.
– va urma
Distribuie articolul
Dacă ți-a plăcut, ajută-ne să ajungă la mai mulți cititori — și primești sigiliul difuzorului.

