Studiind textele orientale, se poate constata că un aspect surprinzător pe care îl întâlnim sunt numeroasele referiri la anumite tehnologii deosebit de avansate. Există asemenea texte indiene ce conţin uimitoare povestiri despre vehicule metalice zburătoare (vimana), capabile de performanţe extraordinare. Deşi la prima vedere aceste descrieri ar putea părea simple figuri de stil integrate în contextul epicii indiene, este greu ca la o privire mai atentă să nu remarcăm aspecte care par să fie absolut concrete.
În Bhagavad Purana, un text scris în limba sanscrită, vechi de peste 5.000 de ani, în Samarangana Sutra Dhara, sau în texte celebre precum Rig Veda sau Ramayana şi mai ales în VimanikaShastra găsim descrieri detaliate uimitoare: avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de aparate zburătoare (vimana); modul lor de deplasare ce se realiza uneori direct vertical sau prin mişcări în zig-zag, „ca de fluture”; sau capacităţile distructive ale vimana-elor în situaţii de luptă. Există texte în care se spune că asemenea vimana-e, cu o lungime de aproximativ 30 de metri și înălțime de şapte metri, puteau să producă raze de lumină care pur şi simplu dezintegrau ţintele asupra cărora se focalizau. Celebra epopee hindusă Mahabharata, a cărei vechime este apreciată la peste şapte mii de ani, conţine povestiri despre imperiul antic al lui Rama, care se relatează că a existat acum peste 12.000 de ani.
„Cartea a opta” cuprinde următorul fragment ce descrie veritabile războaie aeriene, soldate cu distrugerea a oraşe întregi: „De la bordul unei puternice vimana, aflată la o mare înălţime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetăţii duşmanilor, apoi un fum strălucitor de zece mii de ori mai luminos decât Soarele s-a ridicat având o incandescenţă insuportabilă. Apa clocotea, animalele mureau, iar duşmanii erau seceraţi. Pârjolul cuprindea arborii care se prăvăleau în şir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Cadavrele celor căzuţi se chirciseră într-atât din cauza căldurii, încât nici nu mai arătau a oameni. Niciodată până atunci nu se văzuse şi nu se auzise de o armă atât de înspăimântătoare.” Să fie oare toate acestea doar simple imaginaţii şi figuri de stil? Este totuşi mai mult decât evidentă aici o frapantă asemănare cu descrierea unor explozii atomice…
În sprijinul acestei constatări, este foarte semnificativ că atât în India cât şi în multe alte teritorii de pe glob au fost descoperite urme evidente de radioactivitate. În deşertul Sin, de exemplu, situat la frontiera dintre India şi Pakistan, atunci când la sfârşitul anilor ’40 arheologii britanici, indieni şi pakistanezi au început excavaţiile în străvechile oraşe Mohenjo-Daro, Harrapa şi Kot-Diji, au fost descoperite roci topite (vitrificate), asemănătoare sticlei, pe o arie de aproximativ 45 de metri. Analizele au demonstrat că aceste roci topite (numite tectite) au suferit cu mii de ani în urmă puternice bombardamente atomice la temperaturi extrem de înalte, de 5-6.000 grade Celsius…
Exploratorul englez D. Davenport şi-a petrecut 12 ani studiind excavaţiile anticului oraş indian Mohenjo-Daro din Pakistan. În anul 1996 el a făcut o declaraţie senzaţională spunând că în opinia sa probele descoperite indică faptul că acest oraş a fost distrus de o explozie nucleară. Puterea acestei deflagraţii ar fi comparabilă cu cele de la Hiroshima sau Nagasaki din istoria noastră modernă. Cercetătorul englez a determinat că epicentrul exploziei a avut aproximativ 50 de metri. În zona epicentrului totul a fost topit şi cristalizat.
Acolo a fost descoperit printre altele un strat gros de sticlă verde, vechi de mii de ani, ce a rezultat din topirea lutului la o tempertaură extrem de înaltă. Scheletele descoperite în acea zonă sunt extrem de radioactive, având valori ale radiaţiilor de sute de ori mai mari decât în mod normal. Este semnificativ să observăm că atunci când prima bombă atomică „modernă” a explodat în New Mexico, datorită căldurii extraordinare, nisipul deşertului s-a transformat în exact acelaşi tip de sticlă verde…
În anul 1968, conform revistei Life Shandiar, în Irak (fostul Sumer) s-a descoperit un schelet de copil cu o vechime de cca. 45 de mii de ani care prezenta indicii clare de iradiere radioactivă cu izotopi de plumb şi cobalt. În Liban au fost descoperite tectite vechi de mii de ani ce emiteau încă izotopi radioactivi de aluminiu. Au fost de asemenea descoperite ruine vitrificate şi radioactive în Australia, Franţa, Turcia, India, Chile, Africa de Sud, Iran şi Irak.
Un alt exemplu în acest sens îl constituie renumita Death Valley din California (SUA), unde încă mai există ruinele unui oraş străvechi, care pare să fi fost distrus de o catastrofă teribilă. Clădirile de piatră par să fi fost dărâmate de un suflu extrem de puternic, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tectite, iar pe unele ziduri, într-un mod straniu, s-au imprimat ciudate siluete de fum.
De menţionat că odată cu exploziile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, au putut fi constatate fenomene asemănătoare de vaporizare a unor trupuri umane de către suflul uriaş al exploziei şi imprimarea siluetelor lor pe ziduri. De asemenea este semnificativ faptul că în zona Death Valley nu există vulcani şi nici nu s-au descoperit urme de lavă, pentru a furniza o explicaţie a distrugerii printr-un eventual fenomen vulcanic. În Death Valley nu există nici astăzi vreo formă de viaţă.
Şi în Biblie există pasaje care sugerează în mod clar desfăşurarea unor asemenea evenimente devastatoare. De exemplu este descrisă foarte sugestiv distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora, într-un mod similar efectelor bombelor atomice cunoscute astăzi. Biblia spune că Dumnezeu a pedepsit cele două cetăţi slobozind asupra lor o ploaie de pucioasă şi foc, care a distrus nu numai aşezările, ci şi toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia.
Textul biblic menționează de asemenea că femeia lui Lot, care a privit înapoi, s-a prefăcut în stâlp de sare. Arheologii au identificat faptul că aceste oraşe au fost situate în preajma Mării Moarte şi tocmai de aceea se pare că nu întâmplător în prezent zona limitrofă a Mării Moarte este un vast deşert ce are unele zone cu o radioactivitate surprinzător de mare (de chiar 20 de microroentgeni). Conform istoricului I.M.Blake (The Palestine Exploration Quarterly), apa din izvoarele de lângă Marea Moarta este contaminată și astăzi de substanțe radioactive.
De asemenea, căutând eventuale indicii fizice ale dezastrului descris în Biblie, dr. Melvin Kyle şi William Albright au realizat o expediţie arheologică în anul 1924 în zona Mării Moarte. Făcând diferite săpături, au descoperit sub un strat foarte vechi de cenuşă, un strat de sare care se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Această descoperire confirmă într-un mod foarte semnificativ ipoteza conform căreia descrierea biblică este de fapt corelată cu o explozie atomică antică.
Chiar în apropiere de Marea Moartă, la Qumran, au fost descoperite începând cu anul 1947 o serie de manuscrise ce au devenit apoi celebre, estimate la o vechime de cca. 4.000 de ani. Specialiştii au atribuit aceste texte profeţilor biblici Moise, Abraham, Enoh şi Lameh. Fiind descifrate relativ recent (la sfârşitul anilor ’60), din fericire aceste texte nu au fost adaptate și cenzurate (aşa cum s-a petrecut cu Noul Testament). Tocmai din această cauză, ceea ce este descris în ele prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea istoriei omenirii.
În unul dintre aceste texte, numit „Geneza” se specifică: „Oamenii au venit din cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în cer. Oamenii veniţi din cer au rămas mult timp pe pământ.” Într-un alt text, „Întâia carte a lui Moise”, se spune: „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii. În vremea aceasta s-au ivit pe pământ uriaşii, aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” În „Cartea lui Enoh” este descrisă sosirea pe Pământ a unui grup de „220 de îngeri veniţi din cer”, care îi învaţă pe oameni agricultura, metalurgia şi astronomia. Ei s-au căsătorit cu femei de pe pământ. Enoh relatează în acest text cum el însuşi a fost ridicat la cer şi a rămas acolo timp de 300 de ani! Acolo l-a întâlnit pe conducătorul fiilor lui Dumnezeu, care le-a spus slujitorilor săi: „Învăţaţi-l pe acest tânăr limba noastră, iar apoi învăţaţi-l să scrie”.
Astfel el a început să scrie cărţi. În „Vedenia lui Isaia” am putea spune că se face referire chiar la efectele relativităţii timpului. Astfel, descrierea arată că ridicat la cer de către un înger, Isaia îşi dă seama că zboară „mai iute ca gândul”, iar după întoarcerea pe pământ întreabă „Pentru ce aşa curând? Numai două ceasuri am stat cu tine aici.” Totuşi îngerul îi răspunde „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani.” Aceste texte apocrife nu au fost incluse în Biblie deoarece nu sunt acceptate de linia canonică oficială. Se ştie de altfel faptul că Biblia însăşi a fost „periată” destul de amănunţit în anul 318 de către Conciliul de la Niceea, fiind astfel eliminate toate pasajele pe care acest grup de clerici a considerat că omul de rând nu trebuie să le mai cunoască…
