În Europa medievală, Biserica Catolică deținea o putere imensă asupra populației, în primul rând prin frică. Biserica a folosit diverse metode pentru a insufla ascultare printre adepții săi, una dintre cele mai izbitoare fiind imaginile terifiante găsite în biserici. Sculpturile cunoscute sub numele de „gurile iadului” înfățișau fiare monstruoase devorând pe păcătoși, trimițând un mesaj clar: neascultarea ar duce la osânda veșnică.
În plus, conceptul de purgatoriu a fost manipulat în avantajul bisericii. Enoriașii au fost încurajați să doneze bani, bunuri sau chiar copiii lor la biserică pentru a-și scurta șederea în această stare intermediară. Acest lucru nu numai că a îmbogățit biserica, dar a asigurat și o aprovizionare constantă de cler, deoarece copiii erau mai ușor de modelat în slujitori ascultători ai bisericii.
O altă metodă de control presupunea folosirea unor statui care plângeau sau sângerau, care erau interpretate ca semne divine. Aceste semne miraculoase au fost folosite pentru a menține o atmosferă de frică și ascultare în rândul populației superstițioase. De asemenea, biserica a valorificat vinovăția, vânzând indulgențe care permiteau celor bogați să cumpere iertare pentru păcate, chiar și în avans.
Rușinea publică a fost o altă tactică. Adulterii, de exemplu, s-au confruntat cu „mersul rușinii”, defilând goi pe străzi sub ridicolul public. Această pedeapsă dură a servit ca un factor de descurajare și a întărit autoritatea morală a bisericii.
Folosirea fricii de către biserică s-a extins în artă și arhitectură. Bisericile erau împodobite cu reprezentări vii și înfiorătoare ale Judecății de Apoi și ale păcătoșilor din iad, menite să le amintească enoriașilor de consecințele neascultării. Aceste lucrări artistice au fost esențiale în menținerea stăpânirii bisericii asupra societății medievale, asigurând atât controlul spiritual, cât și financiar.
