Vechea temniță din Castelul Corvinilor spulberă din romantismul castelului medieval, redând o imagine mai puțin cosmetizată a vieții din castelele medievale.
Prizonierii lor aveau cel mai mult de suferit, însă nici locatarii obişnuiţi ai castelelor nu duceau un trai îndestulat: întunericul, frigul şi mizeria le transformau în locuri înfiorătoare.
Clădit în secolul al XV-lea de puternica familie a Huniazilor, Castelul Corvinilor din Hunedoara a fost un centru de putere al regiunii Hunedoarei, bogată în resurse naturale care erau valorificate și în Evul Mediu, dar și un loc de refugiu greu de cucerit, în timpul asediilor otomane din acea perioadă.
În ciuda impozanței sale și a podoabelor cu care a fost înzestrat de Huniazi, traiul medievalilor într-un astfel de castel nu era deloc confortabil.
Castelele medievale se animau încă dinainte de răsăritul soarelui, când mulţimea de servitori care le ocupa încăperile reci şi întunecoase trebuia să aibă grijă să facă focul şi să pregătească mâncarea pentru stăpâni.
Cele mai multe dintre castelele medievale răspândeau miasme îngrozitoare, susţin unii istorici. Lipsa de igienă a locatarilor lor şi toaletele rudimentare, dotate în cel mai bun caz cu o cisternă în care se adunau deşeurile, băi greu de curăţat din cauza lipsei apei proaspete, făceau din încăperile castelelor locuri lipsite de confort.
În unele castele medievale, cum este cel de la Hunedoara, se văd rămăşiţele unor astfel de „toalete”, care aveau scurgerea în afara zidurilor. Cei care îşi făceau nevoile fiziologice din castel puteau fi văzuţi din afara acestuia.
Altele castele au păstrat wc-uri „de epocă”, amenajate în compartimente lipsite de intimitate, cu bănci în care erau realizate găuri, asemănătoare cu cele wc-urile din grădinile de la ţară.
Deşi multe dintre castelele medievale impresionează şi în zilele noastre prin măreţia lor, ele nu lăsau aproape niciun spaţiu pentru intimitatea locatarilor lor, cu excepţia unor încăperi destinate stăpânilor lor, care puteau fi folosite ca băi şi dormitoare.
Familiile slujitorilor trăiau împreună zi şi noapte, împărţind încăperile întunecoase şi mizerabile ale castelelor, pentru a îngriji de bunăstarea nobililor.
Castelele au fost construite din piatră, ca locuri de apărare împotriva duşmanilor, astfel că stăpânii lor puneau mai puţin preţ pe confort.
Cele mai multe castele aveau ferestre mici, care nu lăsau să intre lumina soarelui, iar zidurile groase făceau ca încăperile întunecoase, ale căror podele erau acoperite cu fân, să poată fi cu greu încălzite.
Bolile făceau ravagii în Evul mediu
Locatarii, în special servitorii, duceau greul traiului în castel. Bolile cauzate de frig, umezeală, murdărie erau frecvente, iar lipsa tratamentului le aducea moartea.
Atunci când se îmbolnăveau sau erau răniţi, medievalii puteau cere ajutorul vracilor, călugărilor sau bărbierilor, însă tratamentul primit şi intervenţiile la care erau supuşi le provocau adesea chinuri şi moarte. Anestezicele erau prea puţin cunoscute, la fel şi plantele cu proprietăţi antibiotice, iar medicii erau rezervaţi elitelor.
Operaţiile chirurgicale erau rare. Cele mai comune dintre ele urmăreau „scoaterea sângelui rău” – ce ar fi dus la revigorarea trupului, trepanaţia – pentru dureri de cap, operaţiile fără anestezice de cataractă, cauterizare cu fierul înroşit a hemoroizilor, scoatere pietrelor din vezica urinară.
Mercurul era folosit adesea în cazul bolilor sexuale – ca sifilisul -, însă cu timpul savanţii au observat că pacienţii trataţi cu o astfel de substanţă toxică mureau din cauza leziunilor hepatice şi renale. Anii de foamete, calamitățile naturale și epidemiile de ciumă făceau ravagii în rândul populației.
Tortura, la ea acasă în castelele medievale
Cele mai înfiorătoare încăperi ale castelelor medievale erau rezervate prizonierilor. Beciurile fără lumină în care oamenii erau lăsaţi să moară şi camerele de tortură intrau adesea în proiectele de construcţie ale aşezărilor maiestuoase.
Torturile erau adesea justificate ca mijloace de purificare a trupurilor şi sufletelor celor condamnaţi, însă modurile în care erau realizate scoteau la iveală sadismul fără margini al unor medievali. De o soartă cruntă aveau parte medievalii „certaţi cu legea” sau consideraţi periculoşi pentru conducători.
Condamnările la moarte erau executate în pieţele publice, în mijlocul mulţimilor, iar agonia victimelor era prelungită. Instrumentele de tortură, de la cele mai comune ustensile până la maşinării complexe care garantau o moarte lentă şi dureroasă, făceau parte din arsenalul anchetatorilor, inchizitorilor şi al călăilor și erau folosite cu orice ocazie.
Tortura era considerată utilă pentru extragerea unor informaţii, pentru confesiuni forţate, ca pedeapsă sau metodă de înspăimântare, dar şi pentru plăcerea personală a inchizitorilor.
Femeile nu erau exceptate de la chinuri, iar câteva instrumente speciale le-au fost rezervate. Unul dintre ele a fost smulgătorul de sâni, un dispozitiv între „ghearele” căruia era aşezat pieptul victimei, pentru a fi smuls de călău.
Viața în castele medievale, mai sigură ca în afara lor
În ciuda traiului plin de greutăţi, castelele medievale ofereau siguranţă locuitorilor lor. În vreme de război, populația care locuia în cea mai mare parte în satele din împrejurimi se putea adăpostea aici și putea face față unor asedii prelungite chiar și depășită numeric de invadatori.
Castelele păstrau frecvent cantităţi enorme de hrană în hambare şi aveau cisterne cu apă în interior. În caz de invazie, porţile le erau blocate, podurile le erau ridicate, iar numeroasele ziduri, înalte şi groase, împiedicau pătrunderea atacatorilor.
De pe metereze, arcaşii puteau ţine la distanţă armatele aflate la porţi, iar unele castele medievale erau dotate cu catapulte şi baliste.
Şanţurile de apă din jurul cetăţilor îngreunau, de asemenea, cucerirea castelelor, chiar şi atunci când zidurile de apărare erau distruse. De asemenea, adesea, castelele au fost ridicate în locuri greu accesibile. Unele erau prevăzute cu tuneluri secrete, care puteau fi folosite de stăpânii lor pentru a se salva.
